Kitsch bombastic, operă valoroasă
În Germania, numele său e binecunoscut, eseurile sale au intrat în bibliografiile obligatorii la clasele cu profil filologic, opera îi este studiată în toate universităţile importante, numele său figurează, alături de Ionesco, Eliade şi, mai nou, de Herta Müller, pe lista (de altfel, scurtă) a autorilor de origine română prezenţi în peisajul literar german. Aşa că această apariţie editorială nu avea cum să treacă neobservată. Firesc ar fi fost ca publicarea scrierilor fasciste ale lui Emil Cioran să stîrnească polemici. Însă polemicile n-au avut loc – cartea Despre Germania (Eseuri din anii 1931-1937), apărută la Suhrkamp, a iscat doar controverse. Prestigioasa editură a publicat deja pînă acum cea mai importantă parte a operei, aceste texte – printre primele ale autorului – au fost traduse în germană de abia acum. Editorii au considerat că centenarul e un moment oportun pentru a publica această parte mai puţin cunoscută a operei: aniversarea e un prilej de reflecţie, de analiză, de bilanţ…
Cei mai mulţi cronicari au citit „cu neplăcută surprindere“, „cu stupoare“, „îngreţoşaţi“ deraierile din tinereţe ale filozofului. Desigur, s-a auzit/citit despre aceste scrieri, dar una e să urmăreşti citate sau parafraze furnizate de cine ştie ce biograf, şi cu totul alta e să urmăreşti argumentele pe care Cioran şi-a fundamentat atracţia pentru dictatură. Aceste scrieri „fascistoide“, de un „kitsch bombastic“ (după cum notează Die Zeit), ar putea da tonul unei noi interpretări a operei sale filozofice, de o portanţă „deloc neglijabilă“ şi „cu siguranţă valoroasă“. Frankfurter Rundschau sugerează că, adoptînd limba franceză, renunţînd să mai scrie în română, Cioran a vrut poate să facă uitate derapajele ideologice din tinereţe. Badische Zeitung (publicaţie locală) titrează mare: „Emil Cioran, un duşman al umanităţii“. Autorul textului se întreabă dacă nu cumva avem de-a face cu un „caz Heidegger“ românesc. Pe de altă parte – notează autorul –, Cioran ar fi fost „un clochard al metafizicii – nu pentru că ar fi locuit pînă la sfîrşitul vieţii într-o mansardă pariziană modestă, ci pentru că din punct de vedere transcendental a fost mereu fără adăpost“. Tot în Die Zeit, dar de această dată sub semnătura lui Fritz J. Raddatz – cunoscut cronicar literar –, a apărut şi un articol devastator în care se afirmă că aceste texte ar depăşi cu mult nebunia scrierilor fasciste ori xenofobe ale lui Ernst Jünger, Céline sau Ezra Pound. Din cronică nu lipsesc cîteva pasaje în care Cioran face elogiul dictaturii şi-al lui Hitler.
Nu e o întîmplare că e unul dintre cei mai neiertători critici de acum ai lui Cioran. În cuvintele sale tăioase se poate întrevedea eşecul unui interviu realizat cu mult timp în urmă. Căci acelaşi Fritz J. Raddatz l-a întîlnit pe Cioran în 1986. Pe vremea aceea, gazetarul nu ştia probabil decît din auzite de faptul că interlocutorul său fusese atras de ideologia fascistă. La întrebarea voalată dacă a resimţit vreodată fascinaţia fascismului, Cioran a răspuns atunci scurt şi sec: nu.