Kino-memorie
Reprezentarea memoriei în film datează aproape de la începuturile cinematografiei. Flashback-ul ca redare a amintirilor unui personaj şi ca mijloc de adăugare a noi straturi narative poate fi întîlnit încă din perioada filmului mut. Însă această tehnică a viziunii subiective s-a răspîndit în anii ʼ40-ʼ50, fiind des întîlnită în filmul noir, cu care a şi fost asociată, şi a ajuns la formele sale cele mai elaborate în cinema-ul modernist european al anilor ʼ60-ʼ70. Ca mişcare ce a revoluţionat arta filmului, modernismul postbelic (care nu trebuie confundat cu realismul italian, ce a fost doar un precursor) a oferit cele mai radicale reprezentări ale memoriei. Mari autori ai vremii, înclinaţi spre autoreflexivitate, priveau lumea din jurul lor prin filtrul puternic subiectiv al propriei sensibilităţi şi al propriilor obsesii, de unde şi multitudinea de viziuni personale atît de diferite şi de originale (un lung flashback este Fragii sălbatici, clasicul din 1957 al lui Ingmar Bergman). Asta atunci cînd nu transformau însăşi memoria în materie narativă şi prilej de inventivitate la nivelul mizanscenei.
Parte a perioadei de final a modernismului european şi prefigurare a postmodernismului, după taxonomia pe care o propune teoreticianul András Bálint Kovács în remarcabila carte Screening Modernism: European Art Cinema, 1950-1980, Oglinda (1975) lui Andrei Tarkovski mi se pare încă cel mai ambiţios film despre memorie, „o reflecţie a minţii” cineastului rus. „Filmul este compus din imagini cu diferite fragmente de memorie personală, istorică şi culturală”, observă cu justeţe Kovács despre Oglinda, pe care îl compară inevitabil cu Anul trecut la Marienbad (1961), de Alain Resnais, cu care împarte cel puţin o idee esenţială, şi anume faptul că „naraţiunea însăşi este substanţa sau mediul asocierilor libere”. „Meritul lui Anul trecut la Marienbad – scrie Kovács – este acela că nu doar estompează graniţele dintre trecut şi prezent, dintre realitate şi fantezie, dar pur şi simplu anulează timpul şi contractă totul într-o singură suprafaţă narativă”. De altfel, întreaga filmografie a lui Resnais s-a ocupat de memorie în diferitele sale declinări, de la cea istorică şi pînă la cea afectiv-sentimentală.
Bineînţeles, reprezentarea memoriei nu s-a oprit odată cu cinema-ul modernist. Ea s-a prelungit de-a lungul deceniilor scurse de atunci şi a luat forme dintre cele mai stimulante. Direct influenţat de …Marienbad, In the Mood for Love (2000), de Wong Kar-Wai, a rămas celebru inclusiv pentru structura sa bazată pe logica procesului imprevizibil de aducere aminte. De cîţiva ani, filmele thailandezului Apichatpong Weerasethakul sînt expresii extrem de ingenioase ale memoriei, mai ales una colectivă (concentrată subtil pe traumele din trecutul ţării), care se combină cu reveria şi cu starea de hipnoză. Un tip foarte special de utilizare a memoriei, tot mai întîlnit, în special în zona documentarului, dar cu o tradiţie destul de veche, este recuperarea trecutului sub forma arhivelor şi a found footage-ului. Emoţia pe care o stimulează astfel de imagini, atunci cînd sînt folosite în structuri creative de montaj, este greu de egalat.
Ionuț Mareș este critic de film.
Foto: cadru din Anul trecut la Marienbad