Kinetoterapia, între educație fizică și medicină

Nu este nici sport, dar nici medicină pură, mai degrabă un melanj care reunește cele două entități pe tărîmul a ceea ce noi numim generic kinetoterapie.

În trecut i se spunea CFM (cultură fizică medicală) și reprezenta o „dependință“ a educației fizice, primindu-și dreptul de a ființa ca individualitate de sine stătătoare după 1990, cînd a fost creată o facultate de profil.

În Europa de Vest este uzitat termenul de fizioterapie, la noi cele două denumiri (kinetoterapie și fizioterapie) semnifică activități distincte.

Textul pe care vi-l încredințez nu-și propune să vă familiarizeze cu componenta tehnico-profesională a acestei îndeletniciri, ci de-a reliefa indestructibila relație pe care kinetoterapia o întreține cu diferitele specialități medicale (ortopedia, neurologia, neurochirurgia), cu psihologia și, înainte de toate, cu pacientul și cei apropiați lui.

Acum șaisprezece ani am pășit, pentru întîa dată, într-un loc unde membrii unui staff medical conlucrau în spiritul unui scop primordial: redarea independenței funcționale unor oameni operați, asigurîndu-le o convalescență cît mai suportabilă.

După o ucenicie ce s-a întins pe parcursul a doi ani, am primit șansa de a activa acolo unde se spune că se află „kilometrul zero“ al kinetoterapiei, în spital, lîngă patul pacientului operat.

Datorită altruismului, afabilității și priceperii desăvîrșite ale mentorului meu (doamna profesor C. Dumitrescu), am priceput că această îndeletnicire nu reprezintă o simplă și prozaică înșiruire de mișcări, fie ele corect implementate.

Dimensiunea reală a importanței recuperării medicale (altă denumire folosită pe plaiurile noastre) este puternic relevată de impactul emoțional resimțit de pacient la întîlnirea cu cel care urmează să-i conducă pașii către reîntoarcerea la viața normală.

Intervenția chirurgicală reprezintă, fără putință de tăgadă, indiferent de amploarea ei, o traumă, durerea fizică fiind amalgamată cu nevolnicia indusă de neputință.

În astfel de situații, prezența kinetoterapeutului are rolul combustibilului care va reporni „motorul“ reparat, dar încă nerodat, al semenilor săi. Noi desăvîrșim ceea ce colegii noștri chirurgi realizează, ei repară, noi finisăm.

Pornind de la o intervenție nereușită, un terapeut priceput nu poate să obțină o finalitate favorabilă, însă o operație izbutită riscă să fie compromisă de diletantismul unor colegi nedăruiți sau plasați prea de timpuriu în această nișă.

Kinetoterapie nu înseamnă doar reabilitare funcțională după varii tipuri de patologii operate. Sub nici o formă nu trebuie relativizată acea ramură a gimnasticii medicale care-și propune să prevină, de o importanță covîrșitoare mai ales în existența copiilor și adolescenților.

Din fericire, există o sumedenie de afecțiuni care pot fi îmblînzite și pe alocuri vindecate cu ajutorul kinetoterapiei, însă virtutea care-l recomandă pe terapeut, dincolo de iscusință, trebuie să fie integritatea, coroborate cu mult prea des invocata empatie.

Din păcate, nu sînt puțini colegii noștri pentru care sintagmele care ar trebui să le ghideze activitatea reprezintă doar cuvinte extrase din dicționare, cu aplicabilitate precară și desuetă într-o lume în care binele pacientului nu mai prevalează de ceva vreme.

Kinetoterapia și-a fixat ca fundament irefutabil mișcarea, însă soclul acestei activități poate fi puternic zdruncinat în lipsa unei armonizări desăvîrșite cu nevoile psiho-emoționale ale pacienților.

Vorbim aici despre o conlucrare a patru participanți, fiecare dîndu-și obolul, astfel încît „puzzle-ul“ reabilitării funcționale să fie rezolvat adecvat; în ordinea „intrării în scenă“, chirurgul, kinetoterapeutul, familia pacientului și, bineînțeles, actantul principal, beneficiarul întregului proces terapeutic, pacientul. Ajutorul celorlalți membri ai echipei medicale este indispensabil.

Dacă fiecare dintre acești protagoniști își asumă și conștientizează misia, succesul este garantat, cu toate inerentele poticneli care apar în derularea procesului.

Activez într-un spital care găzduiește și o secție de Pediatrie, aici sînt realizate unele dintre cele mai complexe și laborioase operații din nomenclatorul chirurgical.

De fiecare dată cînd ajung în preajma acestor copilași gîndul îmi zboară către educația fizică din școli și grădinițe, către rostul și însemnătatea de netăgăduit ale acestor activități. Știm cu toții, iar noi, cei direct implicați, simțim cu asupra de măsură că împingerea spre derizoriu și abordarea reducționistă conduc inexorabil către îmbolnăvirea viitorilor adulți.

Din cîte știu, au apărut, deocamdată timid și sporadic, sesiuni de kinetoterapie profilactică în cîteva unități de învățămînt, substratul acestui deziderat fiind, mai degrabă, apanajul unor ambiții și nevoi personale și manifestîndu-se cu precădere în zona privată a procesului educațional.

Sînt încredințat că perspectiva va impune propagarea acestei practici benefice la nivel de masă, dezvoltarea fizică inadecvată și creșterea alarmantă a greutății corporale juvenile urgentînd aplicarea unor măsuri ferme.

Triada Prevenire, Conservare, Reparare (Tratare) reliefează ordinea în care ar trebui abordată această „înfruntare“ a sedentarismului, dar și a opusului său, la fel de vătămător: heirupismul mișcării necugetate.

Prejudiciabilă nu este doar ne­miș­carea, ci și anacronismul ac­ti­vi­tăților preluate de potențialii beneficiari doar fiindcă „sînt la modă“ sau propovăduite de diverși guru ai mișcării.

Textura activității motrice, a sportului de masă, a mișcării benigne trebuie mulată pe particularitățile morfo-funcționale ale pacientului, orice altă abordare riscînd să transforme un demers lăudabil și util într-unul pernicios. 

Ciprian Nițu este kinetoterapeut al spitalului Ponderas, București.