Kalalau Trail
Nu știu cine-a zis (dac-o fi zis) că „Dumnezeul fiecăruia este asemenea lui”; nu ăsta e domeniul meu de competență. Dar am fost în America de patru ori și pot spune cu mîna pe inimă că visul american al fiecărui om este asemenea acelui om. Nu cred să existe două visuri americane la fel, așa cum nu există doi oameni la fel. Îmi veți spune că bat cîmpii, că pentru toată lumea „visul american” înseamnă bani, în primul rînd bani, cît mai mulți bani. Nu neg! Dar apoi? Ce face omul, visătorul, cu banii ăia mulți? Ei, aici e-aici. Abia acum începe partea frumoasă.
Pentru mine, unul, visul american va însemna totdeauna Kalalau Trail. Am parcurs acest traseu de care habar n-avusesem vreodată și mîndru ca atunci, obosit ca atunci și fericit ca atunci nu m-a mai făcut America să mă simt, cît o fi ea de mare și de plină cu toate minunile... dar mai bine-ar fi s-o iau cu începutul.
De ajuns e ușor. De la Otopeni zbori la Amsterdam, de la Amsterdam la San Francisco, schimbi iar avionul și aterizezi la Honolulu, iar schimbi, aterizezi la Lihue, închiriezi o mașină și mergi pe șoseaua Kuhio pînă se termină și de-acolo o iei la pas, iar pe traseu intri de pe plaja Ke’e (plină de cocalari care-și fac poze de nuntă, că-i ultimul punct unde se poate ajunge pe patru roți). De pe plaja Ke’e pînă pe plaja Kalalau sînt cam vreo zece ore de mers țeapăn, voinicesc, dar cum alde cumnată-meu și cu mine nu eram nici țepeni, nici voinici, am făcut mai mult de 11 ore și jumătate. Obosiți? E puțin spus. Am pus cortul, am făcut baie în apa mică de lîngă mal (curenții sînt teribili), apoi am plecat spre o plimbare pe plajă.
Insula se cheamă Kauai, face parte din statul Hawaii și e patra ca mărime din arhipelag, dar e codașă la numărul de turiști atrași; viață de noapte n-are, reședințe de vedete n-are, nimic n-are. Insulă de surferi săraci și de profesori de liceu (cei universitari merg în insula Maui, care-i mai mare și mai frumoasă; lumea bună merge în Oahu, iar în Big Island – Hawaii – merge cine vrea, că-i mai mare decît toate celelalte la un loc). Totuși, Kauai asta are și ea o „atracție”, și anume plaja Kalalau, unde se spune că-i poți vedea. E adevărat. Eu i-am văzut cu ochii mei.
E vorba de marii copii ai florilor sau, enfin, de ce-a mai rămas din ei. Undeva spre capătul plajei se ridică faleza de stîncă, la baza căreia oceanul a săpat, cu răbdare (timp are destul) niște mici adîncituri, cărora poți să le spui „peșteri” doar cu foarte mare bunăvoință. Aici locuiesc ei, fiecare în peștera lui. Au gospodării, ca să zic așa. O buleandră întinsă pe-o sfoară (asta ar fi „ușa”), cutii de conserve, bidoane cu apă potabilă, un culcuș de cîrpe vîrfuit de-un sac de dormit străvechi, un colțișor pentru latrină și, în cel mai uscat loc, rezerva pentru fumat. Voluntarii – care nu pot ajunge acolo decît pe mare – le aduc uneori conserve și le fac controale medicale periodice, pe care ei le acceptă fără tragere de inimă, dar altfel n-ar primi acele minime cantități de hrană. Sursa lor de venit este cerșitul; dacă turistul vrea poză cu ocupantul peșterii, plătește zece dolari în loc de unul, iar dacă solicită marea onoare de a fuma împreună cu maestrul, ei bine, atunci cotizează cu și mai mult (25 de dolari, dacă am înțeles eu bine). Dolarul de care spuneam mai sus nu-i obligatoriu, îl lași dacă vrei, în strachina din fața „ușii” (noi n-am lăsat nimic). Amănunt: m-a izbit faptul că toți cei care treceam prin fața șirului de peșteri coboram instinctiv vocea, fără să știm de ce făceam asta. Vorbeam pur și simplu în șoaptă. Al doilea amănunt: maeștrii nu se ascundeau deloc, ci pur și simplu se comportau ca și cum turiștii (care se uitau la ei ca la animale) n-ar fi existat. Își vedeau de treabă, mîncau, dormeau, fumau, se scărpinau, priveau în gol, se despăducheau, beau bere din cutii, cîntau din fluier (bine, pe unul singur l-am văzut cîntînd, nici măcar nu cînta frumos), fără să acorde absolut nici o atenție pelerinajului de seară de pe bucățica lor de plajă. Ca să fiu corect, nici între ei nu interacționau cîtuși de puțin. Copiii florilor erau împreună, dar complet singuri.
Cum arătau? Mai e nevoie să explic? Dacă mai e, iată: schelete învelite în piele, cu bărbi și plete foarte lungi, murdare și albe. Toți, bărbați; nici o femeie. Nu erau goi, cum s-ar putea crede, ci avea fiecare cîte o „ținută”, fie sumară, fie mai puțin sumară, dar în mod evident personalizată, adică „hainele” erau decorate cu acele simboluri hippie din anii lor de glorie. Mă rog, și simbolurile erau obosite, ponosite, dar se vedea că nu fuseseră abandonate, ci întreținute… cît s-a putut.
Ne-am întors la cort, foarte impresionați. Am făcut focul, am fript niște cîrnați, am băut berile cărate cu cîrca și ne-am culcat, că a doua zi trebuia să luăm traseul înapoi și ne lămuriserăm cam ce efort implica asta. Am ajuns cu bine pe plaja Ke’e, de unde ne-au luat fetele cu mașina și-au vrut să ne ducă direct la cazare, să dormim, dar noi le-am zis să facă un detur pînă la magazin, să luăm multă bere, că aveam nevoie. Fetele n-au înțeles. Ele nu-i văzuseră, iar noi n-aveam nici o poză. Am băut în tăcere în seara aia, cumnată-meu și cu mine, dar dacă e să înșir o parte dintre vorbele pe care nu ni le-am spus, iată cum ar suna: noi am crezut în ei. Am crezut în muzica lor, în revoluția lor, în disprețul lor pentru conformism, pentru bani, pentru ierarhie, pentru capitalism, pentru necesitatea acțiunii; contemplarea și sexul erau totul („Make love, not war!”). Într-o lume cuprinsă de nebunie, de Vietnam, de Afganistan, copiii florilor găsiseră un sens – sau cel puțin așa păruse atunci. Cînd generația mea s-a revoltat împotriva tîmpeniilor părintești, pe ei și-i luase ca model; mediat, desigur, că n-avuseserăm noi acces direct la momentul lor de glorie, de care oricum ne separa un decalaj de zece ani. Dar cînd am ajuns și noi adolescenți, de ei ne agățaserăm. Și acum, uite!
Mă tot gîndesc ce-am scris, anume că visul american nu înseamnă bani. Dar atunci, ce înseamnă? Am mai scris că pentru mine visul american înseamnă Kalalau Trail; poate-ar fi fost mai cinstit să zic cu ce bani am ajuns eu acolo. Și încă ceva, poate cel mai important lucru: OK, copiii florilor au respins net varianta precedentă de vis american (aia cu banii) și și-au construit propria lor variantă de vis, care tot american era, chiar dacă includea și vestitele călătorii prin Nepal. Din ce-am văzut acolo pe plajă, pare că nu le-a ieșit. Dar dacă mă-nșel? Dacă proiectul lor de viață și libertate nu includea și bătrînețea? Dacă n-a inclus-o de la bun început?
Mihai Buzea este scriitor și trăiește în Belgia. Cea mai recentă carte publicată: Frunza, Editura Polirom, 2022.