„Justiţia şi echitatea sînt termeni problematici“ – interviu cu Valeriu STOICA
Domnule profesor, unii spun că piața este imorală, alții că este amorală și, în fine, se mai găsesc și dintre cei care spun că piața are, totuși, unele virtuți. E drept, cei din urmă au nevoie de un raționament mult mai complex și mai sofisticat decît cei dintîi, semn că e mai dificil să dovedești că piața este morală. Cel mai ușor este să te convingi că piața nu are de-a face cu morala, de nu chiar că i se opune. Dumneavoastră ce credeți?
Dincolo de răspunsul pe care l-a dat Max Weber, de multă vreme, la această întrebare, cîteva nuanțări ar putea fi de folos.
Piața nu este un angrenaj mecanic. Sintagma „mecanismele pieței“, oricît de metaforică ar fi, simplifică prea mult. Actorii economici, inclusiv marile corporații, nu sînt pure entități obiective. Pînă la urmă, actorii economici sînt oameni sau sînt formați din oameni cu idei, inerții de gîndire și comportament, spirit creator și curaj inventiv, sentimente și valori morale. Oamenii sînt harnici sau leneși, cumpătați sau risipitori, austeri sau lacomi, cinstiți sau ticăloși. Virtuțile și viciile influențează, într-un fel sau altul, procesele economice. Desigur, „mîna invizibilă“, legea cererii și a ofertei, principiile macroeconomice există, dar ele acționează, de cele mai multe ori, corectiv, iar nu preventiv. Altfel spus, toate acestea nu împiedică disfuncționalitățile, dezechilibrele, crizele ciclice din economie, ci doar le corectează, de multe ori într-un mod extrem de dureros pentru actorii economici sau pentru o mare parte din ei.
Pînă la urmă, imaginea statistică a pieței este una de sinteză, nu ne spune prea mult despre comportamentul economic al fiecărui actor, dar, în mod fatal, este rezultanta comportamentelor tuturor actorilor economici, a virtuților și a viciilor lor.
Piața este morală, imorală sau amorală nu în mod abstract, ci prin comportamentul actorilor economici și prin eficiența sau ineficiența reglementărilor și a instituțiilor.
Știința economică a fost tentată de două utopii: una a planificării totale și a dirijismului infailibil, întemeiate pe o presupusă cunoaștere a legilor obiective ale pieței, alta a autoreglării sistemului economic, nu mai puțin infailibilă. Prima utopie absolutizează potențialul de cunoaștere și de acțiune al omului, a doua pare să-l ignore. Ca întotdeauna, adevărul este la mijloc. S-a demonstrat în mod convingător că economia de piață liberă, bazată pe proprietatea privată, este indisolubil legată de democrația constituțională. Altfel spus, libertatea economică și libertatea politică sînt complementare și se potențează reciproc, iar absența uneia o pune în dificultate sau chiar o sufocă pe cealaltă. Instituțiile politice și cele economice se pot susține sau se pot boicota unele pe altele. Cu cît sînt mai flexibile și mai cooperante, cu atît crește șansa dezvoltării economice. Este adevărat că economia de piață a funcționat și în sisteme politice autoritare; așa s-a întîmplat în Spania lui Franco sau în Chile, în timpul dictaturii lui Pinochet. Dar, mai devreme sau mai tîrziu, sistemul politic autoritar intră în contradicție cu libertatea economică; ori o înlătură, ori se autodizolvă.
Experiența politică și economică acumulată în toată epoca modernă ne spune că economia de piață și democrația constituțională coexistă, iar forța lor depinde de principiile și de valorile morale care influențează comportamentul cetățenilor, respectiv al actorilor economici (întreprinzători și salariați, profesioniști și consumatori, asociați și concurenți).
Ce ar fi de dorit: o piață care să genereze tot mai multă valoare economică (adică bani), chiar dacă este mai sălbatică, sau o piață care să nu fie atît de profitabilă, dar să fie mai corectă?
Nu capitalismul, ci oamenii sînt sălbatici. Înțeles ca sinteză între legi intrinseci și legi extrinseci, între procese economice și spațiul legal de libertate în care acestea se dezvoltă, capitalismul presupune nu doar competiția, ci și cooperarea, iar regulile competiției oneste și ale cooperării rezonabile au, între altele, și o funcție de îmblînzire a sălbaticului care trăiește în fiecare dintre noi.
Desigur, urmărirea profitului este rațiunea de a fi a capitalismului. Dar nu se confundă profitul cu furtul, cu frauda, cu corupția. Cînd există și cît există, profitul este rezultatul unor eforturi inteligente, de inventivitate și de management, de înțelegere a tendințelor pieței și de anticipare a acestora. Cine pune încă semnul egalității între profit și avantajele materiale obținute prin mijloace necinstite, fie se află încă sub influența propagandei comuniste, fie promovează o asemenea propagandă. Este de remarcat că, în măsura în care a generat prosperitate și libertate economică, sistemul capitalismului s-a bazat, în primul rînd, pe munca întreprinzătorilor, care nu se măsoară cu programul de opt sau de șase ore pe zi. Imaginea „capitalistului sălbatic“ este asociată cu procese și comportamente economice cu totul îndepărtate de spiritul capitalismului.
Există o justiție a pieței? Dar o echitate a pieței?
Justiția și echitatea sînt termeni polisemantici. Într-un sens, se suprapun cu termenul de dreptate. În acest sens, se poate pune întrebarea: este piața dreaptă sau nedreaptă? Răspunsul este în funcție de criteriul dreptății pe care îl adoptăm: reciprocitatea, egalitatea, meritul, nevoia. Cred că, dintre toate aceste criterii, cel mai important este cel al reciprocității, întrucît este eficient în cele mai multe situații ca măsură a dreptății, chiar dacă sînt și alte împrejurări în care funcționează unul sau altul din celelalte criterii. Ce primim și ce dăm în schimb este ecuația simplă a dreptății nu numai în economie, ci și în orice alt domeniu. Schimbul – fie material, fie spiritual – este sursa îmbogățirii noastre identitare și „pedagogul“ etic al vieții noastre. Dar, mai ales în economie, schimbul, ca expresie a reciprocității, este mai vizibil decît în alte domenii. Din această perspectivă, expresii ca „economie socială de piață“ și „justiție socială“ devin tautologice. Economia de piață este de neconceput în afara schimbului, iar schimbul este vectorul etic al acesteia. Repet, reciprocitatea nu este singurul criteriu al dreptății; nu de puține ori, meritul, egalitatea sau nevoia, după caz, intră în acțiune pentru a oferi soluții juste unor probleme economice.
Vi se pare că o piață funcționează mai bine dacă regulile ei etice sînt lăsate la decizia liberă a actorilor economici sau dacă sînt legiferate și impuse de către stat?
Valorile și regulile etice guvernează în mod direct numai relația noastră cu noi înșine, dacă am ajuns la treapta conștiinței morale și dacă sîntem animați de idealul perfecționării vieții interioare. Indirect însă, aceste valori și reguli etice reglementează și raporturile noastre cu ceilalți. Cum s-a spus, ordinea interioară este scopul moralei, ordinea socială este scopul dreptului. Dar morala și dreptul, deși distincte, nu sînt separate de un zid; în ansamblul său, dreptul – public și privat – are fundamente morale: principiul respectării drepturilor fundamentale, principiul echității, principiul bunei-credințe, principiul forței obligatorii a contractului. Etosul actorilor economici se reflectă, mai mult sau mai puțin, în relațiile dintre ei, adică în spațiul economic. Dar normele prescriptive și sancționatoare, preventive și corective sînt cele juridice, în care sînt absorbite valorile și principiile morale. Dacă normele juridice nu absorb valorile și regulile etice, dacă nu încurajează comportamentul onest, dacă nu sancționează ilicitul, cea mai gravă formă a imoralului, ele sînt fie simple improvizații ale unui legiuitor incompetent, fie expresia inechității și imoralității unui legiuitor abuziv. Nu întîmplător s-a spus, de multă vreme, și de către mulți înțelepți, că regulile juridice bune sînt cele pe care legiuitorul doar le recunoaște, ele fiind rodul verificării îndelungate, uneori multiseculare sau multimilenare, prin experiența proprie a fiecărei comunități.
Așadar, decizia liberă a actorilor economici, multiplicată în timp, permite modelarea unor comportamente etice, întrucît numai acestea sînt profitabile pe termen mediu și pe termen lung. Legiuitorul poate doar să preia și să sancționeze normele care se degajă din experiența actorilor economici. Cînd inventează, legiuitorul abuzează.
Putem aprecia sub aspect moral legile de natură comercială pe care le adoptă un stat?
Normele constituționale, administrative și de drept civil care apără și garantează dreptul de proprietate privată, regulile concurenței loiale, reglementarea achizițiilor publice, regimul juridic al raporturilor dintre angajați și angajatori, dintre consumatori și profesioniști și multe alte instituții juridice au o evidentă încărcătură morală, dar nu sînt invenția legiuitorului, ci sintetizează practici și uzanțe oneste ale economiei capitaliste și prevăd sancțiuni în cazul în care acestea sînt încălcate. Mai mult, Constituția – în întregul ei, ca temei al democrației constituționale și ca spațiu legal al libertății, inclusiv al celei economice – are o infrastructură etică, mai mult sau mai puțin ascunsă, dar oricum foarte puternică.
Cînd legiuitorul ignoră această infrastructură etică a Legii fundamentale, cînd adoptă reglementări care contrazic practicile și uzanțele oneste conturate de actorii jocului economic într-o perioadă îndelungată se poate aprecia că rezultatul este unul imoral.
Mai este de adăugat că sensul moral al legii se pierde din cauza excesului de reglementare, care nu ne mărește siguranța, dar, în mod sigur, ne diminuează libertatea. „Incontinența“ legislativă blochează instituțiile sau le dă un caracter represiv, de natură să descurajeze inițiativa privată și libera concurență. Nu am descoperit încă „numărul de aur“ care exprimă proporția ideală între ceea ce poate fi reglementat și ceea ce trebuie să rămînă nereglementat. Indiferent dacă sursa acestui exces de reglementare se află la București sau la Bruxelles, efectul este același: absența clarității și a predictibilității normelor juridice.
Am impresia că, în România, există o anumită relaxare în privința executării obligațiilor contractuale în afaceri – oamenii de afaceri nu prea iau în serios ce scrie în contractele pe care le semnează. Spre deosebire, de pildă, de americani sau de nemți, la noi se subînțelege cumva că obligațiile nu vor fi executate chiar la termenul stipulat în contract, ci cu o oarecare – acceptabilă – întîrziere. Civilizația contractului pare mai șubredă la noi. Aveți aceeași percepție?
Cultura contractuală este mediul ambiant și liantul economiei de piață și al democrației constituționale. Contractul este un concept crucial nu doar în dreptul privat, cum se crede în mod superficial, ci și în dreptul public. Democrația constituțională, ca sistem politic de limitare a puterii autorităților publice, nu este de înțeles în absența ideii de contract social și de drepturi naturale. Nu întîmplător, adunările constituante sau congresele partidelor politice se mai numesc uneori convenții. Coerența economică și politică a societății este dată de unirea voințelor partenerilor într-un număr nesfîrșit de contracte și de țesătura amplă de raporturi obligaționale care se nasc din acestea. Este subînțeles că o asemenea coerență se întemeiază pe principiul pacta sunt servanda, adică pe forța obligatorie a contractului, expresie juridică a imperativului etic de respectare a cuvîntului dat.
România este încă o țară în care coexistă zone cu structuri organice, cvasi-tribale, caracterizate prin multiple dependențe, și zone de antreprenoriat modern, în care au fost asimilate tehnicile negocierii, aranjamentele contractuale complexe și principiul respectării obligațiilor asumate. Imaginea de ansamblu este una confuză, care creează senzația fragilității culturii contractuale. Sînt, de fapt, două Românii, iar provocarea cea mai dificilă a momentului este unirea lor prin consolidarea culturii contractuale, prin internalizarea principiului pacta sunt servanda atît de către actorii economici, cît și de către cei politici. Ca liberal-conservator, aș fi bucuros să trăiesc momentul în care, în țara noastră, cultura contractuală se va transforma în tradiție.
România este o țară obsedată de corupție. Plină de corupție, desigur, dar și obsedată de corupție. Din ce ați putut observa, atît ca om politic, cît și ca avocat, generatorul corupției la noi este sectorul public sau sectorul privat?
Există corupție și în sectorul public, și în sectorul privat. În sectorul public, sfera corupției este foarte amplă, de la „mituirea“ electorală pînă la pervertirea criteriilor de selectare și promovare a personalului în instituțiile publice. Nici sectorul privat nu este ferit de corupție; mai ales, este afectată de corupție relația dintre marile corporații, pe de o parte, și întreprinderile mici și mijlocii, pe de altă parte, care au calitatea de furnizori sau de distribuitori. Sînt în aceste corporații naționale sau multinaționale nu puține cazuri de conflict de interese și de practici imorale, oricît de ample și de sofisticate ar fi codurile etice interne. Totuși, în ultimul timp, aceste coduri etice interne sînt din ce în ce mai eficiente în măsura în care ele sînt dublate de proceduri și de departamente de compliance.
Fenomenul de corupție cel mai amplu este însă situat la confluența dintre sectorul public și sectorul privat. Privatizările frauduloase, procedurile trucate de achiziții publice, emiterea unor reglementări cu destinație, alocarea discreționară a unor resurse bugetare sînt numai cîteva exemple de corupție generate în acest spațiu de graniță.
Dacă vorbim însă de generatorul corupției, acesta nu este nici sectorul public, nici sectorul privat, ci oamenii imorali sau amorali, care lucrează în aceste sectoare.
Oricît de eficiente ar fi ANI sau DNA, fenomenul corupției nu va putea fi redus pînă la o limită acceptabilă decît atunci cînd politicienii, funcționarii publici, oamenii de afaceri, dar și simplii cetățeni vor avea un set solid de principii și valori morale.
Despre corupția din domeniul privat: vi se pare că marile corporații au practici imorale într-o măsură mai mare decît antreprenorii mijlocii sau decît micii comercianți?
Prin forța împrejurărilor, practicile imorale din marile corporații îi obligă pe întreprinzătorii mici și mijlocii să se „adapteze“ sau să dispară de pe piață. Desigur, mai există și varianta mai puțin comodă de a găsi formule de solidarizare împotriva acestor practici, inclusiv prin apelul la instituțiile care au misiunea de a combate corupția.
Cît de convingătoare vi se pare apărarea „toți fac la fel“ cînd cineva este prins trișînd? Admițînd că așa este, chiar toți fac la fel?
Nu este convingătoare, este mai degrabă autojustificativă și autoînșelătoare. Este mai ușor să dai vina pe ghinion decît să ai curajul să-ți reevaluezi comportamentul în acord cu principiile și valorile morale, chiar și atunci cînd acestea nu sînt respectate de alții, fie ei și majoritari. O asemenea reevaluare poate avea însă un catalizator puternic: credința în Dumnezeu.
Este „turnătorul“ care denunță public, din interior, anumite practici imorale ale unei corporații un trădător sau un erou?
Nu aș folosi termenul turnător nici măcar cu ghilimele într-o asemenea situație. Oricine nu acceptă practicile imorale nu este nici erou, nici trădător, este pur și simplu o persoană normală.
Se constată cu ochiul liber tendința de creștere a rigorilor etice în capitalismul contemporan. Nu este asta, de fapt, o victorie subtilă a socialismului?
Nu, dacă nu este vorba de o mimare a rigorilor etice pentru ca, sub acest văl mincinos, să se reia retorica anticapitalistă, cu clișee reinventate. În substanța sa firească, capitalismul nu trebuie disociat de rigorile etice, în absența cărora derapează spre formule populiste, anarhiste, autoritare sau chiar totalitare. Subliniez încă o dată, aceste rigori etice nu sînt ale capitalismului ca sistem abstract, ci sînt ale oamenilor care au făcut posibil capitalismul și îl împiedică să piară.
a consemnat Sever VOINESCU