Jurnaliști, analiști, bloggeri, influencer-i - o poveste trăită pe pielea mea

Timp de vreo zece ani, mi-am dat cu presupusul pe comanescu.ro despre trecutul, prezentul și viitorul jurnalismului din România și nu numai. Am publicat și o carte, la Humanitas, despre toată povestea și am răspuns la sute de întrebări, în presă sau la TV, despre cutare evoluție media sau cutare emisiune nouă. Dar, de cîtăva vreme, am lăsat-o mai moale, fiindcă, în ultimă instanță, nu mai prea am ce spune. Nu sînt egomaniac: vă povestesc ce mi s-a întîmplat mie fiindcă are legătură cu ce s-a întîmplat cu jurnalismul.

De ani de zile zic că mi-aș da demisia din poziția de „analist media“, „comentator media“ sau ceva similar, dacă aș avea unde s-o depun – dar n-am. Nu-i mare problemă pentru mine, fiindcă pînă la urmă lucrurile astea se uită destul de ușor, peste alți cîțiva ani n-o să mă mai întrebe nici o Dilema veche ce s-a întîmplat cu jurnalismul și eu o să-mi văd de treabă. Dar e o problemă pentru jurnalism – și nu fiindcă ar sucomba în lipsa neprețuitelor mele păreri și comentarii. Ci fiindcă el, jurnalismul, sucombă oricum.

Atunci cînd mi-a propus să scriu acest text, Dilema veche m-a întrebat: Mai există jurnaliști? Sau numai comentatori? Întrebarea e un pic retorică. Și totuși e cazul să explic de ce s-a împuținat informația și s-a înmulțit părerismul. Sînt suficient de bătrîn încît să fi cunoscut lumea dinaintea Internetului, în care a ajunge la informație – a scrie o știre de 15 rînduri în ziar – era o activitate laborioasă, care implica picioarele. Trebuia să te duci pînă la Guvern ca să afli ce face și spune Guvernul, și nu să urmărești transmisia ședinței sau anunțul de presă de după. Paradoxal, chestia asta avea drept consecință mai multă informație decît azi, cînd avem Internet și aflăm totul din mail, de pe Facebook sau din cine știe ce live, de Facebook sau de altceva. E drept, azi informația ajunge mult mai ușor la jurnalist. El, jurnalistul, nu mai trebuie să se ducă la ea. Ci pe dos.

Problema e în altă parte. În locul de unde pleacă ea, informația, pentru a ajunge la media și la cititor. Pleacă de la partide, instituții publice, companii. Și atunci se întîmplă două lucruri.

Primul e o uniformizare a agendei media. Partidele, instituțiile, companiile au tot interesul – pînă la un punct, legitim – să spună același lucru întregii media, prin intermediul comunicatelor sau declarațiilor de presă. Reiese că toată media va spune același lucru.

Uniformizarea agendei duce la împuținarea informației. Dar, în același timp, se mai întîmplă un lucru, mai rău: jurnalistul cedează inițiativa comunicării. Preia ceea ce i se dă, adică ceea ce dorește partidul sau instituția. Toate descrierile tradiționale ale gazetarului, ca reprezentant al interesului public, cîine de pază și așa mai departe, includ aptitudini detectivistic-scormonitoare, în sprijinul cititorului și, în ultimă instanță, al democrației. Deci inițiativă. Mai nou, același jurnalist ajunge însă să reprezente interesul instituției care a emis respectiva unitate de informație. Fiind­că, din nou, nu mai e cel care se duce către ea, către informație, ci pe dos.

Prin 1993 toamna, cînd eram ceea ce se numea reporter parlamentar la ziarul Ora, îmi petreceam zilele la Senat, pe vremea aia la Sala „Omnia“ a fostului CC. Mîncam bătaie la știri, în mod repetat, de la colegele de la Evenimentul zilei, „Bulina roșie“ a lui Cristoiu, nu ­fiindcă am fi fost reporteri slabi, ci dintr-un motiv foarte simplu: Evenimentul zilei închidea ediția, se tipărea, mult mai tîrziu decît Ora. Noi riscam, de regulă, să apărem cu aceeași informație la o zi după. Și-atunci ne-am gîndit – n-am fost singurul – că trebuie să obținem așa-numitele exclusivități. Pe care ne-am apucat să le pescuim de la Bufetul Senatului, în discuții cu politicienii. „Bulina“ n-avea de unde să aibă ce aveam noi, egalasem situația.

Povestea asta nu e jurnalism de premii, e bun-simț profesional. Comparați-o cu „actualitatea“ (sau  mai degrabă opinia politicienilor despre ce-ar trebui să distribuie presa) pe care televiziunile și site-urile de azi o toacă, nediferențiat. Și gîndiți-vă la puținele brand-uri care s-au impus în ultimii ani, de la Casa Jurnalistului la Recorder, care în esență fac fix ce făceam noi în 1993: se duc ele însele spre informație, în loc s-o aștepte cu calculatorul deschis. E vorba de features, nu de știri, dar discuția despre genurile publicistice interesează mai puțin cititorul.

Dacă vă imaginați că media de astăzi face ceea ce face de lene, nu-i chiar așa. Redacțiile au fost drastic împuținate de criză, care a dus la prăbușirea tirajelor vîndute și a încasărilor din publicitate. Prin 1994, conduceam o secție de cultură formată din 11 oameni (12 cu dactilografa, 13 cu mine). Azi, există site-uri sau reviste întregi care sînt făcute de trei-patru oameni.

În tot acest peisaj de parcimonie informațională, comentatorii, păreriștii sau cum vrem să-i numim își fac loc în mod natural. Dincolo de scenariile și mizeriile pe care le pun în circulație în mod interesat, la comanda partidelor și a altora, aceștia vin cu un mare atu: umplu o oră de emisie într-un studio în care există doar o masă și cîteva scaune. E o soluție extrem de ieftină, comparativ cu o emisiune gen România, te iubesc, care umple același spațiu cu trei sau patru materiale costisitoare, la care reporteri de elită – atîta cît există în televiziunile românești – au muncit săptămîni, pe teren și în redacție.

Pe Internet, analiștii iau forma bloggerilor afiliați site-urilor cunoscute, care produc, pe lîngă o mare cantitate de moloz digital, și hituri virale cam certate cu jurnalismul, fiindcă traficul se generează cu scandal, parti-pris-uri și violență de limbaj.

Oricît de controlată e pe alocuri media din România, în studiourile și pe site-urile autohtone, toată lumea face ce vrea. Aderența la metoda jurnalistică sau respectul față de interesul public dispar în fața preferințelor personale sau, mai rău, a unei agende suspecte.

Dacă asta nu e suficient, peisajul s-a mai îmbogățit cu o specie derivată din analist și blogger, influencer-ul de rețele. Trăitor mai ales pe Facebook și Instagram – sau, în accepțiunea de vlogger, pe YouTube –, acesta e cu totul rupt de media clasică, și deci de jurnalismul propriu-zis, cu care nu mai are în comun nici măcar platforma. Și, în general, nici antecedentele profesionale. La prima vedere, pare o specie mai benignă, fiindcă jocurile și comenzile politice ale vechii prese îi sînt în general străine, chiar dacă pe rețele e foarte greu să deosebești postările care promovează ceva de cele dezinteresate. Așa și e, influencer-ii nu prea fac politică – Quartz spunea, într-un text foarte interesant, că își transformă viața în marfă. Dar tocmai aici e marea problemă: în lipsa politicii și a altora asemenea, atenția publicului e deturnată de la lucrurile importante, care îl afectează cu adevărat.

Nu că fiecare analist, blogger sau influencer ar fi, luat separat, vinovat. Eu, unul, am fost, pe rînd, în diferite grade, fiecare dintre aceste lucruri și nu mi-e rușine de asta. Am evitat să îmi „vînd semnătura“, să mă prefac independent și să promovez o agendă comercială sau politică, dar nu mă mai consider jurnalist de prin 2006, de cînd am o firmă cu care, în esență, vînd conținut. Nu publicului (asta ar fi jurnalism), ci brand-urilor. Am o existență onorabilă, dar de interesul public mă ocup foarte rar.

Atunci cînd o fac, resursele mele pentru asta sînt limitate. Ca dovadă, textul pe care îl citiți. El este unul de opinie, pentru care am avut la dispoziție cîteva ore. Nu poate fi decît înrudit cu ceea ce am mai scris pe această temă, mai ales că în media se întîmplă, în ultimii ani, foarte puține. Mi-ar plăcea, cu siguranță, să fac un top al analiștilor de la TV, bloggerilor și influencer-ilor de rețele din România, pe care să îi măsor ca audiență, pentru ca după aceea să găsesc un criteriu comun, care să permită comparația dintre mere, pere și prune. Dar cum ar fi să comparăm brand-urile personale pe care tocmai le-am amintit cu cele clasice, colective, din media audiovizuală și scrisă (pe Net)? Astfel de studii ar da măsura deplasării sistemului media din ultimii ani. E vorba însă de întreprinderi care ar dura cîteva luni și ar implica mai multe persoane. Din păcate, raportat la starea de lucruri, toate acestea sînt visuri, pe care de la un punct încolo nu am mai avut de ce să le mai visez.

Iulian Comanescu este analist media.