Jurnal de glande și hormoni
Hormonii împărtășesc, și ei, destinul „marilor descoperiri științifice” – cu atît mai mult cu cît, aici, se află în joc o posibilă explicație a afectelor asociate îndeobște sufletului – și divizează publicul în două categorii antagoniste: „metafizicienii”, care exaltă afectul, sentimentul în sine – în termeni aristotelici, cauza finală – și privesc cu scepticism „progresul științific”, și pozitiviștii, care îți vîră sub nas, biruitori, hormonii (o cauză materială a afectului), refuzînd să ia în seamă alți „gărgăuni filozofici”. În primul caz, prestigiul explicației ultime (cauza finală) aruncă în derizoriu celelalte explicații colaterale; în cazul din urmă, o explicație parțială (cauza materială a afectului) e confundată cu explicația ultimă (afectul în sine). Sînt două tipuri de rătăciri: miopia scientistă vs hipermetropia metafizică.
De remarcat natura „mercuriană” a hormonilor, definiți ca mesageri biochimici. Purtați de sînge, ei călătoresc prin corp și transmit „instrucțiuni” de la un organ la altul. A-i considera unicii răspunzători pentru ceea ce facem sau simțim echivalează cu o inacceptabilă „ucidere a mesagerului”.
Dacă sentimentele și afectele – pe scurt, sufletul – sînt condiționate somatic, hormonal, sau își au sediul, cum ar spune Descartes, într-o glandă, ar însemna că omul este o previzibilă mașinărie biologică. Cu un contraargument, valabil și astăzi, adus de un contemporan al lui Descartes și un oponent al teoriei carteziene despre glanda pineală ca sediu al sufletului: „Cu greu putem crede că aceasta [glanda pineală] e sediul sufletului sau că facultățile lui fundamentale izvorăsc din ea; căci animalele, care par, orice s-ar zice, cu totul lipsite de imaginație, memorie și de alte capacități superioare ale sufletului, au și ele, în mod evident, această glandă, sau grăunte, și încă una destul de mare” (Thomas Willis, Cerebri anatome, 1664).
Mitologia, basmele, ficțiunea, dar și istoria reală ne oferă o gamă bogată de posibile dezechilibre hormonale: uriașii (acromegalici), piticii de curte sau din basme (nanism tiroidian sau hipofizar), eroii neînfricați și zeii mînioși (testosteroni cu nemiluita), frumusețile răpitoare și zeițele nestatornice (estrogeni în valuri) pot fi tot atîtea „profiluri hormonale” pregnante sau subiecți exemplari pentru recenta ramură de cercetare numită „endocrinologie comportamentală”(„behavioral endocrinology”).
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”. Partea nevăzută care decide totul, ca să parafrazăm titlul unei cărți recente, s-ar putea referi și la ele. De dimensiuni reduse și mascate adesea de organe mai voluminoase – epifiza, bunăoară, cît un grăunte de orez, și hipofiza, cît un bob de mazăre, sînt situate adînc, la baza creierului; timusul se mulează cameleonic pe organele din jur și tinde să dispară după pubertate –, glandele endocrine au un efect covîrșitor asupra corpului și minții deopotrivă.
Cu excepția neîntrecutelor gonade, epifiza, cea mai infimă glandă endocrină, pare să aibă impactul cultural cel mai răsunător. Din antichitate și pînă în ziua de azi, trecînd prin știință, filozofie și ezoterism, minuscula glandă pineală a fost dintotdeauna un subiect de amploare și se poate chiar mîndri cu o longevivă revistă medicală dedicată în întregime ei: Journal of Pineal Research.