Jumătatea plină

„Școala” – instituție generală (nu individualitate, în sensul de grup sau direcție, din sintagme de felul Școala de la Frankfurt, Școala de la Tîrgoviște) – nu este independentă, este administrată de societate și prin urmare o reflectă; nu ne place școala, nu ne place, foarte probabil, nici partea de lume în care trăim. Facem o școală „ca afară” – pentru că asta așteptăm. O școală „ca afară”: cine are 10-20.000 pe an trăiește în propriul univers de tip insular, aproape autonom, aproape autarhic, într-un soi de economie naturală a bunurilor simbolice. O tratăm cu indiferență (în paradigmă cu sănătatea, unde avem la două ore distanță AKH, nu?), va fi sau nu va fi. Cu indiferență, adică folosești anul acesta un tip de material, pentru că atîția bani ai, iar la anul poate faci și etajul doi, cu aceleași materiale – sau nu.

Trecînd prin mai multe școli cu ocazia examenelor din fiecare vară, am constatat profundele contraste de felul Orient vsOccident – elemente de modernitate (poate similidistopice, de felul camerelor de supraveghere, dar și referitoare la spațiere, design, ergonomie) și elemente de înapoiere – nu clasele cu table cu cretă și cu markere (o tablă albă și una neagră), ci desenele realizate prost, dar presupunînd un rol educativ, toaletele... turcești.

Nu este întîmplător că, acuzînd în general exilul sau migrarea economică drept cauze ale scăderii populației școlare, în orașele patriei nu s-au construit, recent, școli noi. Poate grădinițe? Poate reabilitări? Poate vreo școală gimnazială? Firește, poate nu am eu informații, dar nu îmi aduc aminte de vreun liceu nou construit, după 1989 – pentru a fi mai explicit – la noi. Universități – sodom!

Oricum, nu la nivelul în care este statul interesat de sediile administrațiilor financiare, ale primăriilor și prefecturilor, ale direcțiilor județene, locale fel și chip, clădiri noi, de sticlă și oțel, care le concurează în oicumena românească pe cele ale băncilor.

Dar școala este despre oameni, despre edificarea, elevarea lor – de aici termenul de elev. Care au nevoie de un mediu predictibil.

Sistemul românesc de învățămînt este schițat încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de la Legea Instrucțiunii Publice a lui Cuza, din 1864; pînă la reforma lui Spiru Haret (1898), sînt importante reprezentările administrative ale ministrului Titu Maiorescu, care face primii pași în ideea de examene naționale, de prognoză și diagnoză a sistemului, de manuale și, în special, de depolitizare a unui sistem conceput sub blînda căutătură a conceptului de „proteguitor”. Actele și documentele din aceste ministeriate maioresciene, pe care le-am publicat recent la Editura Muzeului Literaturii Române (2022), îmi arată că demantelarea unor examene naționale valabile aproximativ 150 de ani (cum este caricarea bacalaureatului la limba și literatura română prin examene de tip grilă, așa cum prevedeau – prevăd? – recentele variante ale proiectului de Lege a învățămîntului), oblăduirea plagiatului academic, dezarticularea examenelor naționale (a se vedea discuțiile despre admiterea la liceu, prin examene la școli și colegii, cumva paralel cu un examen național – în același proiect) arată o veritabilă subminare a sistemului național de învățămînt. Titu Maiorescu a introdus studiul limbii române „în școale”, altcineva pare că se pregătește să o scoată, grilele de examen aduse în discuție fiind un evident prim pas.

În plus, constatînd o discontinuitate curriculară evidentă, prin întreruperea reformei care pornise de la Legea din 2011 cu clasele mici și a mers, an de an, la gimnaziu, unde s-au schimbat documente precum planurile-cadru și programele școlare, era de așteptat ca anul acesta, 2022/2023, elevii care sînt în clasa a IX-a, deci la liceu, să înceapă anul cu noi programe, cu noi manuale – lucru imposibil, din moment ce a fost întreruptă această reformă. Este deja al doilea an în care se pornește la drum fără un plan concret, ministerul propunînd o serie de „repere metodologice” la toate disciplinele, o lectură nouă a vechilor programe școlare sau, mai clar, o jumătate de programă nouă – e vorba de jumătatea plină, firește.

Astfel, programa la liceu a rămas așa cum a fost ea proiectată, în linii mari, în 1999-2000 – pe cînd la gimnaziu a fost creată o nouă programă; este un motiv pentru care am răspuns la invitația de a participa la realizarea unui auxiliar de clasa a IX-a pentru acest an școlar, cu un format de manual de limba și literatura română, concretizat sub titlul Cititul ne face mai buni, sub coordonarea prof. univ. dr. Ion Bogdan Lefter, de la Facultatea de Litere a Universității din București, împreună cu prof. dr. Dumitrița Stoica și prof. dr. Dragoș Silviu Păduraru, de la Liceul  „Gheorghe Lazăr” din București, lucrare apărută la Editura Corint.

În acest context, cred că, în loc de zile ale lecturii proclamate oficial (15 februarie, ziua de naștere a lui Maiorescu, ce coincidență!), în loc de festivismul agramat al lui „citesc cărți”, trebuie convenit pentru desenarea unui mediu predictibil. Pentru început.

Dan Gulea este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Ploiești și critic literar.

Foto: wikimedia commons