Jumătate mișcare, jumătate siguranță

Se spune că drepnelele sînt singurele păsări care își petrec mai toată viața în zbor, fiind perfect adaptate la viața aeriană. Pot să mănînce, să bea, să doarmă și să se împerecheze în zbor și rareori se așază pe sol întrucît, fiind o specie cu picioare foarte scurte, le e greu să-și ia avînt de pe pămînt. În ciuda nevoii mele de stabilitate, nu sînt o adeptă a statului pe termen lung în același loc. Am schimbat de-a lungul vieții multe cuiburi, avînd o copilărie împărțită între Iași, Pitești, Rennes și mai apoi Suceava, iar asta mi-a intrat cumva în sînge, îmi place să fiu mereu în mișcare, să cunosc și să mă integrez în cît mai multe medii, așa că nu pot spune cu precizie care ar fi un loc anume în care mi-ar plăcea să trăiesc, pentru că mi-ar plăcea să trăiesc peste tot, să experimentez cît mai multe feluri de a exista în lume.

Am vrut să trăiesc în toate locurile în care am fost fericită. În casa superbă din Wansee, cu vedere spre lac și vulpi furișîndu-se la asfințit printre scaune, amușinînd rămășițele căzute de la vreo masă, în căminul studențesc de pe Tîmpa, în care am fost cazată la un festival, pe o străduță îngustă și abruptă din Istanbul, scufundată în miros de narghilea, neapărat aproape de Beşiktaş, unde e peștele cel mai proaspăt, în comuna Capu Cîmpului, în mijlocul naturii, departe de inima vijelioasă a lumii, în Berceni – inima Bucureștiului pentru mine. Am fugit de locurile în care am fost nefericită, de Viena și Veneția, de garsoniera din Sibiu, carcasa depresiei și a singurătății. Pentru mine, locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională. Am călătorit destul de mult și mi-am imaginat de cîteva ori „cum ar fi să”, la un moment dat am făcut și planuri de mutat la Bruxelles, am căutat și apartamente de închiriat, dar viața s-a întîmplat altfel decît era în capul meu, iar acum, de cînd sînt și mamă de copii mici, mi se pare mai greu să mă proiectez într-un loc străin, să o iau de la zero și să-mi construiesc habitatul în altă parte. Mi se pare uneori complicat simplul fapt de a-i ordona creierului meu să delimiteze dorințele brute, în forma lor cea mai pură, de cele trecute prin filtre „pragmatice”. Jumătate din mine vrea estetică, aventură și noutate, cealaltă jumătate vrea siguranță, previzibilitate, lucruri la îndemînă. În perioada de maximă fascinație și dragoste pentru literatura sud-americană, am fost ferm convinsă că mi-ar plăcea să trăiesc în Argentina sau în Mexic, să adopt culorile, mîncarea, păsările, animalele, muzicile, florile cu nume intraductibile, limba lor superbă. Dar de undeva din spatele creierului năvăleau imediat întrebările care năruie totul, eternul „dar dacă?”. Dar dacă șerpi și cutremure și tsunami-uri și uragane și boli și insecte și prea cald și pericole? Și cu dorul, ce facem cu dorul?

Dacă acum cîțiva ani m-aș fi ghidat după instinct, după vibe-ul locului și posibilitățile cît mai variate și extreme pe care le oferea un anumit oraș sau o anumită țară, de cînd sînt părinte am tendința să mă documentez, să cer păreri, să fac research, să aflu cum stau cu sistemul sanitar, cum funcționează instituțiile statului, cum e cu educația, cu cultura și cîte și mai cîte, diminuînd sistematic și iremediabil flacăra spontaneității și elanul. Cred că oricine pleacă din România tinde spre mai bine, își dorește să ajungă într-un loc unde să poată răsufla ușurat cînd vine vorba de subiectele astea, cu atît mai mult atunci cînd ai copii. Înainte mi se părea mult mai simplu să-mi imaginez o viață în altă parte, în Portugalia, de exemplu, în Spania, în orice loc cu deschidere la mare sau cu conexiuni spre alte părți importante ale lumii, dar acum mintea mea găsește instantaneu fel și fel de piedici și micro-nevoi imperioase care mă pun în dificultate. Cred că asta e o descoperire recentă, este unul dintre efectele secundare ale ultimilor ani poate, deformați de pandemie și, mai nou, de război. Am devenit hiperprecauți, nesiguri, anxioși, mai puțin dispuși să ne atașăm de locuri, de obiecte. Prevăzători și impulsivi în același timp.

În ultima vreme mă simt ca atunci cînd conduc cu martorul de benzină aprins în bord, cînd știu că folosesc ultimele resurse, că dintr-o clipă într-alta pot claca și rămîne în mijlocul drumului, iar stresul de a ajunge la cea mai apropiată benzinărie-oază e atît de mare încît încordarea mea e maximă. În ultima vreme vreau să locuiesc undeva unde e liniște. Să mă opresc din zbor. Orice, numai să nu fiu o drepnea.

Anastasia Gavrilovici este poetă. Cea mai recentă carte publicată este Industria liniștirii adulților, Casa de Editură Max Blecher, 2021.

Foto: wikimedia commons