Judecata pripită, gîndirea automată
Hominizii au apărut acum șase milioane de ani. Omul, în diversele sale forme, a avut milioane de ani drept principal scop supravieţuirea, în principal aceasta însemnînd nevoia să mănînce şi să nu fie mîncat. Mai apoi, cu stomacul ceva mai plin, instinctul ne spunea să ne înmulţim şi să avem grijă de urmaşii noştri. Între timp am dezvoltat strategii sociale de interacţiune, de con-vieţuire în comunităţi, mîncarea şi reproducerea fiind mai uşor de asigurat. Lucrurile acestea s-au derulat pe suprafaţa pămîntului milioane de ani, fără schimbări profunde, într-o continuitate graduală a trecerii noastre de la animalitate la umanitate. Astăzi, deşi avem încă multe părţi ale globului unde se moare de foame, putem să spunem că principala grijă a umanităţii nu mai este mîncatul. În ultimele mii de ani ale evoluţiei noastre, care înseamnă infim pe scara unei evoluţii de milioane de ani, ne-am securizat mîncarea şi atunci am avut mult mai mult timp să căutăm altceva. Ce să căutăm? Căutăm schimbarea, ceva care să ne facă să trăim mai bine, să ne dea plăcere, nu doar să mîncăm şi să ne înmulţim. Aşa am inventat focul, roata, tipografia, penicilina, electricitatea, radioul, telefonul, calculatorul, Internetul, pînă am ajuns la Inteligenţa Artificială. Inteligenţa noastră naturală, cea care ne-a asigurat adaptabilitatea şi continuitatea speciei pînă acum, e pusă astăzi la încercare de propria-i creaţie. Inovaţiile noastre ne testează azi limitele propriei umanităţi. Consecinţa firească este că trăim într-o suveică accelerată în care totul se învîrte şi se schimbă din ce în ce mai repede. Îmi pare că sîntem ca într-un dans de tip Ciuleandra care începe cătinel şi se termină într-o isterie metabolică ce-ţi pune inima la grea încercare.
Sîntem în epoca fast-food-ului în care putem mînca mai repede şi mai facil, mîncarea fiind mult mai uşor de găsit şi cu costuri relativ reduse. Sîntem asaltaţi non-stop şi cam peste tot de miresme şi arome de mîncare şi acelaşi lucru se întîmplă şi cu mîncarea inteligenţei noastre: informaţia. Sîntem realmente bombardaţi de informaţie, trăim captivi în epoca unui etern şi tern breaking news. Aflăm simultan, pe toate canalele de informaţii, vrute şi nevrute, mii de lucruri de care nu ne pasă şi care ne erodează şi asaltează mintea în fiecare clipă: bursa de la Londra este într-o scădere de 0,4%, Ministerul Proiectelor Europene a pus în consultare publică două proiecte, o femeie a fost atacată de cîini cînd se plimba pe faleza din Brăila, avem contraofensivă în războiul din Ucraina, papa a ajuns în Ungaria... etc. Omenirea a devenit un flux enorm şi continuu de informaţii pe care nu mai avem capacitatea să le procesăm.
Trăim într-o epocă a unui metabolism cognitiv şi social de tip fast-food. Aşa cum avem mîncare la îndemînă în mod facil, şi mîncarea ţi se dă gata-făcută (cel mult o pui la încălzit la microunde), la fel ni se servesc şi soluţii rapide de comportament mental: nu trebuie să mai gîndeşti, trebuie doar să acţionezi conform unor tipare prestabilite. Acest lucru se potriveşte perfect cu modul în care mintea noastră funcţionează, în cea mai mare parte inerţial şi prin automatisme de gîndire (bias-uri). Lipsa aceasta de procesare mentală a ce ni se serveşte duce inevitabil la ideologii şi poziţii tranşante. Acesta este mediul propice pentru răspîndirea unor viruşi sociali de tipul extremismului, naţionalismului sau populismului. Aşa proliferează teoriile conspiraţiei şi aşa lumea este împărţită dihotomic în buni si răi. Consumarea de reţete prefabricate duce inevitabil de ideologie, căci ideologia înseamnă să aderi la un construct social care ţi se livrează cu pretenţia de a fi cel mai bun şi de la care şi pentru care ţi se cere doar adeziune şi reactivitate civică. Pentru orice ideologie, dezbaterile şi întrebările critice sînt neavenite, ba chiar nocive, deoarece orice ideologie îţi fixează adevărul şi îţi dă calea cea dreaptă. Trebuie doar să o urmezi, să te înregimentezi.
Ce e de făcut? E simplu, să ne gîndim mai mult la cum ne gîndim. În cea mai mare parte a timpului, sîntem pe pilot automat. Important este să ne punem la manşa gîndirii noastre şi să vedem unde şi cum vrem să ajungem. Ca societate, întrebarea fundamentală este, astfel, cum putem să fim autentici şi creativi într-o societate conservatoare şi inerţială.? De mai bine de 30 de ani tot auzim perimata expresie „schimbarea educaţiei“. Educaţia înseamnă tradiţie. Putem ajunge la a ne instala într-o „tradiţie a inovării”. Este acesta un oximoron? Tradiţie înseamnă conservare. Inovare înseamnă schimbare. Putem să avem o conservare a schimbării? Ce se poate face este să ne schimbăm fundamentul societăţii noastre, educaţia, deoarece doar aşa putem schimba această mentalitate de conformism social. Ea se manifestă de cînd sîntem mici cînd, dacă făceam ceva mai diferit decît se aştepta de la noi, imediat eram certaţi prin „Copile, mai vezi pe cineva care face asta?”. Aceasta înseamnă înregimentare şi strivirea din faşă a creativităţii noastre naturale. Trăim într-o cultură în care şcoala şi educaţia, prin toate formele lor, nu ne încurajează să gîndim singuri şi mai ales să greşim gîndind singuri. Important pentru statu quo-ul de acum este să repetăm papagaliceşte ce a zis profesorul şi ce este în manuale şi cărţi. Pentru noi, mama învăţăturii este repetiţia. Fals! Mama unei învăţări autentice este înţelegerea greşelilor pe care le facem. Important este să experimentăm şi, inevitabil, să greşim. Şi cum putem să facem loc creativităţii? Să încurajăm diversitatea, căutarea şi toleranţa faţă de greşeală. Dacă vrem o societatea inovatoare, atunci trebuie prin toate mijloacele să diminuăm teama de eşec şi teama de a fi judecaţi. Nu putem cunoaşte şi experimenta lumea fără să şi greşim. E normal, e natural. Mersul se învaţă prin plînsetele copilului, care inevitabil se mai şi împiedică şi loveşte, şi cu încurajarea părintelui care îl cheamă la el. Nu poţi merge fără să cazi şi nici să înoţi fără să te uzi.
Organismul nostru are o tendinţă firească de a conserva energie. Creierul nostru este unul dintre organele care necesită multă energie. Concluzia firească, în urma unei evoluţii de milioane de ani în care am încercat să protejăm resursele energetice, corpul nostru va încerca să limiteze şi conserve resursele energetice de care are nevoie pentru a gîndi. Astfel, tendinţa firească este de a gîndi inerţial şi automat, copiind modele şi strategii comunitare. Gîndirea rapidă, instinctivă şi intuitivă are nevoie de mai puţine resurse energetice decît gîndirea lentă, reflexivă şi raţională. Dominantele sociale sînt deci tradiţia şi conservatorismul. Efortul de schimbare şi inovare nu poate să intervină decît dacă meta-cognitiv realizăm că e nevoie de a face toate eforturile pentru a ne gîndi cum ne gîndim. Meta-cogniţia este crucială!
În genere ne place să credem că sîntem nişte fiinţe raţionale, guvernate de o gîndire raţională, care fac alegeri raţionale şi care acţionează raţional. Vrem să credem că raţiunea ne conduce şi ne guvernează viaţa. În realitate, sîntem mai mult nişte mecanisme care funcţionează instinctual şi instinctiv, pline de inerţii şi automatisme cognitive. Cel mai iraţional lucru este să ne credem total raţionali. Sîntem plini de prejudecăţi şi automatisme de gîndire. Cultura şi educaţia înseamnă tocmai imprimarea unor comportamente sociale şi a unor scheme de gîndire. Într-o societate care merge pe repede-înainte şi cu un procent mare de analfabetism funcţional, mersul nu poate să fie decît inerţial şi automat. Culmea, sub presiunea dezvoltării Inteligenţei Artificiale, gîndirea noastră va deveni şi mai algoritmizată, deci pericolul de a merge pe pilot automat este şi mai mare.
Cum putem contrabalansa impactul uriaş pe care Inteligenţa Artificială îl poate avea în viaţa noastră? Printr-o ancorare în umanitatea noastră, printr-o mai profundă înţelegere a inteligenţei noastre naturale, raţionale şi emoţionale. Sîntem mai mult decît mecanismele pe care le creăm doar prin această combinaţie miraculoasă de raţionalitate şi emotivitate şi prin hrănirea curiozităţii noastre înnăscute. Drobul de sare, frica permanentă că vine ceva rău ne paralizează acţiunile. Teama de a încerca noul este ceea ce ucide prezentul. Este teama că încercînd ceva nou poţi pierde şi puţinul pe care îl ai acum. Ne-am învăţat cu puţin, cognitiv vorbind, şi inevitabil ne vom plafona astfel în căutările noastre.
Nu sîntem crescuţi şi hrăniţi într-o cultură a inovării, creativităţii şi inventivităţii. Pentru a veni cu ceva nou nu trebuie să îţi fie teamă de eşec, el este parte a procesului, aşa cum o bătălie pierdută e parte a unui război cîştigat. Înainte de a ne îmbarca în ceva nou (afacere, relaţie, operă de creaţie) îl putem testa folosind imaginaţia noastră. E bine să facem scenarii, în special să ne gîndim la ce poate fi mai rău (worst case scenario). Pregătirea pentru ce poate fi mai rău ne aduce un confort psihic care ne ajută să mergem mai departe. Aceasta e o abilitate specifică gîndirii critice care, înainte de a lua o decizie, analizează nu doar cele mai puternice argumente în favoarea luării deciziei, ci mai ales cele mai puternice contraargumente împotriva luării deciziei.
A gîndi critic aici nu înseamnă să gîndeşti nici negativ în stil nihilist, dar nici să pici în iluzia unei perpetue gîndiri pozitive. E foarte aproape de gîndirea stoică ce vorbea de premeditatio malorum, de a pune răul înainte şi a prevedea cum vor evolua lucrurile. Seneca ne spune că înţeleptului nu i se poate întîmpla nimic din ceea ce nu a gîndit.
Important este să ne gîndim şi cel mai important este să ne gîndim la cum ne gîndim, să ieşim din constrîngerile unei gîndiri automate. Viaţa, cu momentele ei neaşteptate, trebuie atacată cu o strategie, cu imaginaţie şi cu un joc proiectiv a ce va să vină. Facem asta intuitiv, mai ales în faţa unor mari alegeri, dar ar trebui să o facem constant, constructiv şi programatic. De cele mai multe ori avem parte de o gîndire rapidă, de judecăţi pripite, de prejudecăţi. Important este ca din cînd în cînd să ne oprim şi să reflectăm un pic la cum şi unde mergem. Reflexivitatea noastră este efectiv sugrumată de iureşul cotidian de informaţii şi acţiuni. Permanent ni se cere acţiune rapidă, reacţie promptă. Şi cînd ne mai gîndim?
Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București și prorector al acestei universități.