Johnny

6 ianuarie 2016   Tema săptămînii

M -am întîlnit prima oară cu dl Johnny Răducanu din pricina unui si bemol ratat din Concertul de Grieg. Eram la etajul întîi al unei anexe a conacului de la Tescani, la nouă dimineața, într-o vară de la sfîrșitul secolului trecut. Cum obișnuia să ia prin surprindere pe oricine și cu atît mai mult pe necunoscuți, Johnny a ieșit pe culoar, strigînd cu autoritate numele notei ratate, plasînd cîte o indicație de tempo și spunînd: „Hai să ne strîngem pe seară și să vedem ce-om putea cînta“. Era – pe scurt – foarte nemeritat (și întrucîtva neliniștitor) de bine. S-a închegat un fel anume de întîlnire în acele zile și în anii care au urmat.

Auzisem că e posibil să vină și el acolo. Știam că e foarte legat de Tescani și că are raporturi trainice și afectuoase cu domnii Andrei Pleșu, Sorin Vieru, Horia Bernea. Întîlnirea debuta sub semnul unei disponibilități enorme: nu contau diferențele irecuperabile de vîrstă și pregătire, conta în schimb ce puteau izbuti deschiderea, curiozitatea, experimentele, improvizațiile și seducțiile lui imbatabile. June absolvent de Filozofie, participam pentru prima dată la Școala de Vară de la Tescani, intimidat să știu că acolo sînt și pianele lui Enescu și Jora, la care Johnny se întorcea îndreptățit să cînte. Minunata doamnă Costin îl avertizase deja că produceam subsoluri de note care sufocau parterul paginii (îl amuza teribil asta) și la o adică, oricît de generos ar fi fost dragul de el, era de luat în calcul și un fiasco. Repetam după-amiezile la cele două mari piane și mă invita să mă produc cu el seara în fața gazdelor și oaspeților: părți din concerte canonice pentru pian, teme răzlețe trecute prin improvizații incipiente, șansonete, romanțe și alte interbelice, toate convertite cum-necum în mai elasticul jazz. A și supraviețuit o casetă vajnică, plină de indicații de game, murmure, dezacorduri și urale, păstrată de prieteni de încredere.

R eajuns în urbe, îl puteam regăsi ca toată lumea, joia sau duminica, la fostul club Indigo de la Cinematecă și mai ales la fosta Lăptărie a lui Enache. Sau la un restaurant care îi era aproape de casă, unde își invita, mai ales în decembrie, prieteni cu diferența de vîrstă cît vîrsta lui. Ca toți inșii echipați cu împliniri empatice, funcționa pe bază de bunăstare sufletească, cu mia ei de derivate. Știa, adică, în toate felurile să se bucure. Un șarm colosal, cu rază lungă de acțiune, cu care ar fi inventat orice pentru a depista și apoi scurta drumul către jubilație. Căpătase mai mulți noi prieteni, așa că ne-am considerat la rîndul nostru responsabili să-l presăm – alt rezultat al întîlnirii, din capul locului – să‑și scrie memoriile. Ileana Bîrsan, pe care tot la Tescani a îndrăgit-o din prima, s-a însărcinat să-i procure un computer care să preia întruniri memorialistice la domiciliu. A acceptat în stilul lui, plusînd: cu condiția să ne revedem cu toții și să îi fac o primă lectură cu public. Ceea ce a iscat cîteva masive agape fericite. Dar abia cînd a apărut, în fine, cartea, am constatat că Johnny adăugase pe șest și mici crochiuri ale noastre.

Se pricepea (și îi plăcea) să cîntărească oameni. În afara muzicii, cred că asta îi era specialitatea. În asemenea materii, Johnny avea un aplomb deopotrivă patern și casant, schimba la nevoie emisferele repede. Îl întîlneai și apoi întîlnea și el, prin tine și ceilalți, alți și alți oameni. La început nu-i angrena în nimic, ca și cum nu i-ar fi observat, dar cînd cădea cîte un verdict sau o simplă întrebare, descopereai ce instincte era în stare să mobilizeze pentru a sesiza mai ales puncte nevolnice și ascunse. 

Avea enervări tenace care se surpau, însă, în cîte o șotie sau o amoroasă libație. Exersa histrionic excesul ca amplă formă de dăruire, însă era neîndoios, în egală măsură, dotat cu seriozități ferme. Pe pianina lui îndopată cu fulare (din scrupul de bună vecinătate) avea fotografiile mormintelor lui Beethoven și Brahms, iar pentru el jazz-ul inclusiv de acolo începuse.

Ca în orice întîlnire veritabilă, a existat apoi împrejurarea tipică și misterioasă a conversiei surplusului, a ruperii de nivel, a unei (alte) ieșiri în larg. Dacă identific corect momentul, asta s-a întîmplat într-o noapte pe Magheru, cînd ieșisem de la concertul său duminical din Lăptărie. Johnny nu avea chef să se ducă acasă. M-a invitat la o plimbare. Ne-am urcat în Volkswagen-ul lui roșu și puțin delabrat, pe care-l căina că nu se mai îngrijise de el nimeni „de vreo juma’ de secol“. A apărut un „Ce e, bre, malahia asta?!“, refren ofensiv al său, conținînd îndeobște și o propunere. Dar acum, ce avea să urmeze? La legile de circulație se referea. Tocmai ieșea precaut din parcarea de la TNB cînd am înțeles ce plănuise. Și era foarte serios. Urma să ne deplasăm pînă la el, în Banu Manta, într-o regie transgresivă: luînd-o direct pe contrasens și, în plus, mergînd cu spatele. Hohotul, hiperbola, hărmălaia au fost unanime. Din fericire pentru echipajul încropit imperios la ieșire, partenerii de trafic erau răzleți și condițiile de vizibilitate convenabile. Zis și făcut: s-a încadrat răsucit pe contrasens, cu aerul că nimic altceva nu i se potrivește ca marșarierul în andante, privind în față cum se îndepărtează Universitatea. Ca și cum lumea era a lui, Johnny a avut într-un prim moment noroc – însă abia ce avea să urmeze poate da mai apt măsura întîlnirilor prilejuite de acest personaj fără pereche. Numai că nici Magheru nu e tocmai scurt și ferit, așa încît s-au auzit repede cîteva, iar apoi foarte multe claxoane. Johnny mai și trăgea de volan pe lături. Limita legii rămăsese mult în spate (sau în față?) și oricine ar fi putut paria fără palpit pe catastrofe.

Fatalitate. Nu avea cine știe ce viteză și era de acum mai aproape de Romană, cînd s-a auzit un fluier și s-a distins o uniformă. Johnny a încetinit, semn că e dispus să reintre cu candori în regulamentar. Dar după clipa certă de stupoare, aplecîndu-se să vadă cine e la volan și cum va solda infracțiunea, polițistul a îngăimat un aproximativ, un improbabil, un fatal „Ăăă… să… trăiți, domnu’ Johnny!…“ Îl știa! Și pe deasupra nici nu știa ce măsuri să aplice. Contravenientul avea portret. Charisma lui notorie i se convertise în imunitate și omul legii – acolo, ratificînd în noapte ghidușia – se autocorupsese. „Organul“ fusese covîrșit și, ca să redreseze scurt, șocat încă, a lansat un dublu sublim „Ăăă… Circulați!“. Scăpaserăm. Ne-am îndepărtat în lacrimi, iar el, cu ochii încă pe Johnny, izolat și inutil pe carosabil, încremenise. 

C îțiva ani mai tîrziu, i se făcuse un dor subit de Tescani și mi-a spus din senin să mergem. I-a solicitat un vehicul cu șofer cu tot unei prietene a lui (dna Florea) și ne-am îmbarcat, cu gentilețea cu care te putea transforma el într-un vechi camarad de liceu, deși, deși… Am ajuns tîrziu. Bucătăria se închisese, dar Johnny a întredeschis-o repede, obținînd pe loc bucate și licori care aveau să ne susțină pînă tîrziu dimineața. Ce noapte… Sardanapal clipea gelos. Cu gustul lui imens pentru burlesc și șarjă, cu recursul redutabil la amintiri și confesiune (și cu pianele alături), Johnny era gata, era de o sută de ori gata să redefinească pomina. Mă mărginesc să spun că, ieșind a doua zi în soare spre aleea cu plopi a aviatorului Bâzu Cantacuzino, Johnny mi-a aruncat un exasperat și tandru „Bre, hai să dăm foc la toate astea“ în care se adunase tristețea de care nu mai apucase sau nici nu mai voia atunci să vorbească, deși conveniserăm că am putea fi eterni. Dar pînă la urmă, firește că n-a dat foc la nimic, ci m-a trimis pe mine la culcare și a plecat să se plimbe mai departe. Cînd ne-am revăzut pe seară, am aflat că, stînd de vorbă cu unul și cu altul și cîntînd, nici nu mai dormise și era foarte dispus să o luăm de la capăt. 

I -am spus odată că aș vrea să scriu despre el și că nu îmi place ce iese. Mi‑a răspuns pe loc: „Poate n-o să-ți placă, dar o să scrii, ai să vezi, și o să-mi placă mie“. Ce nu-mi place acum e mai ales că pînă și imperfectul i se potrivește. I se potrivea infinit mai bine cînd povestea el. 

Eugen Ciurtin este istoric al religiilor.

Mai multe