Jocurile Foamei

The Hunger Games e fenomenul literar al momentului. Autoarea Suzanne Collins vine din televiziune, a fost nominalizată la mai multe premii Emmy pentru seriale pentru copii şi este autoarea unei serii de volume multipremiate apărute în anii 2000: The Underland Chronicles.

Cu Hunger Games revine la suprafaţa pămîntului şi în lumea pe care o ştie cel mai bine, cea a televiziunii. Ecranizarea de Gary Ross – regizorul lui Big (1988), Pleasantville (1998) şi Seabiscuit (2003) – o are în rol principal pe Jennifer Lawrence, figura nouă de la Hollywood care iese cel mai tare în relief. E obişnuit într-o franciză care se află la început de drum ca producătorii să caute feţe noi, să lanseze odată cu noua franciză şi figuri care vor deveni „de casă“. S-a întîmplat cu Lord of the Rings care a lansat cariera lui Elijah Wood sau cu Transformers care a promovat chipul asimetric al lui Shia LaBeouf şi a făcut din Megan Fox o megastarletă. Se întîmplă mereu de la Star Wars încoace. Relaţia dintre Jennifer Lawrence şi Hunger Games e în acest context una aparte.

Într-un viitor distopic, Statele Unite s-au transformat în naţiunea Panem condusă de Capitoliu căruia i se subordonează 12 districte. Iniţial au fost 13, însă al 13-lea district a avut nefericita idee să se revolte împotriva Capitoliului şi a fost şters de pe faţa pămîntului. Pentru a păstra viu exemplul revoltei şi consecinţele ei, casta conducătoare a Panemului organizează în fiecare an un reality show în care doi tribuţi din fiecare district, aleşi din rîndul populaţiei cu vîrste între 12 şi 18 ani, trebuie să lupte pînă la moarte într-o arenă împădurită. Nu poate exista decît un învingător şi premiul cel mare e o viaţă luxoasă – rentă viajeră şi statut social în capitală. Katniss Everdeen (Lawrence), sora ei Primrose şi mama ei trăiesc în al 12-lea district. Tatăl a murit, mama e o prezenţă pasivă în viaţa fiicelor, cam ca mama din Winter’s Bone. Katniss e o supravieţuitoare – vînează, a atins perfecţiunea în tragerea cu arcul şi e hotărîtă să o apere pe sora ei mai mică, cu orice preţ. În fiecare an sînt traşi la sorţi cei doi tribuţi pentru Jocurile Foamei, iar cînd Primrose, care la 12 ani este selectată pentru prima oară, este aleasă tribut, Katniss se oferă să îi ia locul. Ea şi băiatul de măcelar Peeta Mellark (Josh Hutcherson) sînt cei doi tribuţi care vor lupta pînă la moarte în arenă. Sînt duşi la Capitoliu cu un tren luxos de superviteză, hrăniţi cu delicatese, li se alocă un ofiţer de imagine şi o armată de cosmeticieni. Stilistul de serviciu al reprezentanţilor districtului 12 este Lenny Kravitz, cu voce blîndă şi pleoape date cu auriu, care le creează costume de foc ce îi scot în evidenţă în timpul paradei aleşilor în carele lor alegorice. Stanley Tucci este prezentatorul flamboiant al show-ului, Wes Bentley e Seneca Crane, regizorul.

Lumea din districte e filmată cu camera din mînă, într-un realism cenuşiu, culoarea şi maniera aminteşte de Dogma 95. Capitoliul, de inspiraţie romană, e o frescă în culori intense a decadenţei, cu forme exotice şi veşminte transgresive. În cele mai bune momente ale ei aproape că evocă iconografia din Al cincilea element, fără însă să fie în stare să pulseze aceeaşi viaţă. Dar cînd jocurile foamei încep, într-o arenă artificială, manipulată de IT-şti pe nişte computere à la Minority Report, scenariştii încetează să mai fie preocupaţi să confecţioneze cauzalităţi şi detalii. Filmul devine o cursă pură, entertainment gros şi dezgolit, violenţă şi adrenalină.

Jocurile foamei e un thriller SF şi, ca orice parabolă, are proprietatea ca cel care îl priveşte să poată găsi în el exact ce caută. Ca orice distopie, prezintă un viitor în care regăsim prezentul. Oferă o imagine eficientă a publicului care se îmbuibă cu fast-food şi reality show-uri. Dar percepţia rămîne destul de teoretică; pentru a-ţi deschide ochii asupra unei realităţi, un film trebuie să te fure, să-ţi răpească cu totul conştiinţa şi să opereze asupra ta o metamorfoză. Pe cînd Hunger Games e străbătut de autosuficienţă şi de lene. Foamea protagoniştilor ar trebui să fie palpabilă, din păcate rămîne abstractă. Lipsesc senzaţiile viscerale, şi nu mă refer aici la spintecări, ci la ghiorăituri de maţe atît de dureroase, încît să îţi arunce conştiinţa în haos. Nu e suficientă tensiune între manipularea digitală a parcursului sîngeros (filmul, apropo, nu explică niciunde cum sînt creaţi printr-un simplu gest pe un ecran 3D monştri atavici care în minutul următor se reped să sfîşie concurenţii) şi consecinţele lui existenţiale. Involuntar, devine o parabolă a CGI-ului facil care a înlocuit creativitatea. Spectaculară e doar foamea de entertainment. E evidentă paralela cu pîinea şi circul roman şi televiziunea devenită noul opiu al mulţimilor. Numai că mulţimea înfometată rămîne invizibilă, filmul nu se preocupă de ea. Comentariul social, pe care orice distopie trebuie să îl conţină, nu există decît într-o foarte mică măsură şi o singură dată vedem reacţia districtelor oprimate. Lumea care suferă pe pielea ei jocurile foamei e absentă, abulică. Alegerea lui Jennifer Lawrence a fost poate tocmai pentru a umple golurile scenariului.

Jennifer Lawrence e remarcabilă în Hunger Games, prezenţa ei face ca filmul să pară mult mai mare decît e. Donald Sutherland, eminenţa cenuşie din vîrful Capitoliului, vorbeşte despre modul în care un show aspiraţional dozează speranţa: îţi oferă doar atît cît să urmăreşti cu sufletul la gură, şi exact atît cît să nu simţi nevoia să acţionezi. Speranţa de la televiziune e anestezia disperării. Însă poate un film să atace realitatea perturbatoare a entertainment-ului, cînd el însuşi nu e altceva decît o franciză pusă pe făcut bani? Cu alte cuvinte, vom merge la partea a doua din Hunger Games pentru consideraţii profunde sau pentru doza necesară de pîine şi circ?

Laura Popescu este traducătoare şi critic de film.