Jocurile de cărţi de odinioară

De la Herodot ştim că jocurile de noroc ar fi fost născocite în Lydia, regat din Anatolia (sec. XII î.Hr.). Confruntaţi cu o mare foamete, lydienii au încercat să o amăgească în fel şi chip, astfel încît au scornit jocul cu zarurile, cel cu arşice, jocul cu mingea şi cîte alte feluri de jocuri... Din două zile, una şi-o petreceau toată vremea de jocuri de noroc, ca să-şi ia gîndul de la mîncare.

Henk Tijms, specialist olandez în teoria probabilităţii, consideră că apariţia primei perechi de zaruri a avut un impact asupra mobilităţii bunurilor în economia preistorică, la fel ca inventarea roţii. Zarurile sînt cele mai vechi dispozitive pentru jocurile de noroc, arheologii descoperindu-le în şantierele din toată lumea. În Antichitatea greacă şi romană, aruncatul zarurilor era cel mai popular joc. Romanii aveau o fascinaţie pentru zaruri, le foloseau nu numai pe cele cubice, ci şi unele cu 20 de faţete. Zarurile au fost jocul favorit şi în Evul Mediu.

Către anul 1360, îşi fac apariţia în Europa cărţile de joc, o adevărată revoluţie în lumea jocurilor. Faţă de zaruri, cărţile au adus un formidabil potenţial „tehnologic“ şi creativ. Uşor de fabricat şi de manipulat, aceste mici piese subţiri – de lemn, apoi de carton lucios şi pictat – au permis nenumărate jocuri şi configuraţii. Probabil – spun specialiştii – ele provin din China şi au sosit în Vest la momentul potrivit, cînd apăruseră hîrtia şi procedeul xilogravurii, apoi al tiparului şi al litografiei care făceau posibile producerea în serie şi difuzarea pe scară largă. Prin inepuizabila şi fabuloasa ilustraţie, prin forma lor, cărţile de joc reflectă, de la apariţie pînă azi, atitudini colective, sensibilităţi, idei politice şi morale, stereotipuri etnice etc.

Occidentalii încep să joace cu frenezie. Se estimează că în Franţa, în 1770, au fost produse peste 7 milioane de pachete de joc. Montesquieu, în Scrisori persane, comentează ironic: „Jocurile de noroc sînt foarte la modă în Europa. A fi cartofor e o situaţie... Femeile, în special, sînt foarte pătimaşe. E adevărat că, în tinereţe, nu se dedau jocului decît pentru a favoriza o pasiune mai preţioasă, dar pe măsură ce îmbătrînesc, pasiunea lor pentru acest joc pare să reîntinerească, şi această pasiune umple golul lăsat de celelalte.“

Biserica a condamnat jocurile de noroc, le-a plasat în sfera păcatului. În secolul al XVII-lea, dreptul civil stipulează ca jocurile de noroc să fie un fel de convenţii între două sau mai multe persoane. Astfel, jucătorul nu mai este un păcătos, ci doar un om care a lăsat raţiunea la o parte. Practica devine neconvenabilă odată cu avîntul industrializării pentru că jucătorul împătimit nu mai e atent la valoarea socială a timpului şi a banilor. Medicii şi moraliştii încep să practice un discurs prin care jucătorul pătimaş este considerat un bolnav, pasiunea pentru joc devine patologie, viciu sau adicţie, asemenea alcoolismului. Eseul lui Freud – Dostoievski şi paricidul (1928) constituie punctul de plecare pentru medicalizarea jucătorului compulsiv (Dostoievski a fost un jucător înveterat.) În interpretarea psihanalitică, viciul cartoforului este un substitut al satisfacţiei solitare.

La noi, desele ocupaţii ale Principatelor (mai ales cea dintre 1806-1812) i-au silit pe români să adăpostească trupe ruseşti. Ofiţerimea rusă era educată, cunoştea limba şi manierele franceze. Boierii români au învăţat de la ruşi nu doar pronunţia franceză corectă ori soirée-urile dansante, ci şi – aşa cum zice Pompiliu Eliade – „învăţau de la ofiţeri alte distracţii, mai puţin inocente. Este vorba despre jocul de cărţi, care, curînd, s-a bucurat de succes în societatea destul de înapoiată a Principatelor şi, în scurtă vreme, va deveni un flagel care se adăuga celorlalte vicii ale aristocraţiei moldovene şi muntene.“

Pentru boierime, lungile răgazuri asigurate de veniturile consistente aduceau şi multă plictiseală. Jocurile de cărţi devin un excelent antidot – la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, sînt parte integrantă a cotidianului. Excesele aristocraţiei arată că jocurile erau mai mult decît un prilej de sociabilitate, devin o ocazie prin care boierimea avută îşi putea demonstra statutul social şi indiferenţa faţă de risipa banilor. Ei nu jucau numai ca să cîştige, ci mai ales ca să etaleze un consum ostentatoriu.

Nonşalanţa acestui consum – pierderea unor mari sume de bani şi de proprietăţi – este menţionată în memoriile lui Radu Rosetti. Bunica Eufrosina Manu era „foarte mondenă, foarte cheltuitoare, mai iubea şi jocul de cărţi.“ Averea soţului ei era foarte mare, aşa că era lăsată să joace după poftă. Cu vremea, a început să abuzeze, aşa că i-a fost fixată o sumă – destul de mare –, care însă nu-i ajungea niciodată. „Din această pricină se iscau necontenite certe între soţi, în urma căruia hatmanul plătea, iar cînd nu plătea, coana Frosiniţa făcea datorii cari, la moartea bunicului, se suiau la respectabila sumă de 32.000 de galbeni.“

De la C. Gane aflăm că „dintr-o dată, averi întregi se duc într-o seară... Şi uneori, nenorocitul care a pierdut se duce cu ochii aiuriţi să-şi zboare creierii.“ Tot Gane menţionează numele jocurilor de cărţi, clasificîndu-le în trei categorii. Cele de noroc: stos, lanskene, maca; speculative: whist, preferans, pichet; distractive: ghiordumul, concina. Alte jocuri ale vremii: otuzbir – de origine turcă, însemnînd numărul 31; jocul îl au şi francezii şi se numeşte „trente et un“; faraon (de origine franceză – „faro“). Jargonul cartoforilor de altădată ar fi de neînţeles pentru cei de azi. În romanul lui Filimon, cămăraşul Stamate Birlic, în timp ce manevrează un pachet de cărţi, întreabă: „Facem un otuzbir de englingea pînă se va găti masa?“

Cel mai practicat joc era stosul, de origine rusească. Denumirea jocului apare frecvent în literatura română. Cel mai cunoscut e versul lui Eminescu: „Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos; / Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos?“

Nicolae Filimon descrie un joc de cărţi în casa lui Tuzluc. Baronul rus Calicevschi propune un joc nou, stosul: „Boieri domnia-voastră, este un joc foarte frumos; el n-aduce somn jucătorilor şi ceea ce are mai bun este că, în puţin timp, unul sau doi din jucători mătură toţi banii din punga celorlalţi.“ Baronul le arată cum se joacă stosul: celui care face cărţile trebuie să i se spună: „Dă-mi un birlic, dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă.“ Birlicul era asul – cartea cu cea mai mare valoare între cărţile de aceeaşi culoare (din turcescul „birlik“). În scena de joc, descrisă de Filimon, găsim detalii despre jargonul, tertipurile „tehnice“ şi psihologice ale cartoforilor.

În Convorbiri economice, I. Ghica încheie un capitol cu următoarea scenă: „Ora se făcuse douăsprezece, copiii, după ce au privit la stos şi au jucat loto şi domino, adormiseră…“ Acriviţa, nevasta lui Kir Ianulea, căzuse pradă jocului de cărţi: „otusbir, ghiordum, ba şi stos. Pe lîngă asta, era şi agiamie şi-nfumurată, că nimini nu ştie juca mai bine ca ea – şi, se-nţelege, pierdea gros.“ Creangă o duce bine la „fabrica de popi“, datorită unui profesor de religie, cartofor: „Catihetul, care făcea ziua noapte şi noaptea zi, jucînd stos, rar venea pe la şcoală. Noi, dacă vedeam aşa, ne duceam şi mai rar.“

În istoria literaturii române sînt cunoscute două scandaluri, referitoare la scrieri literare despre jocurile de cărţi. În primul a fost implicat Kogălniceanu, care a scris pamfletul Filozofia vistului (1838), în care i-a satirizat pe jucătorii de cărţi, mai ales pe cei din nobilimea rusă. Consulul rus a reacţionat imediat, a protestat pe lîngă domnitor, aşa că revista Alăuta românească a fost suprimată, iar autorul – arestat.

Al doilea protagonist a fost C. Negruzzi. Pentru nuvela sa Toderică, a fost suspendată revista Propăşirea, în 1844. Toderică este un fel de Ivan Turbincă avant la lettre. El primeşte în casa sa pe Dumnezeu şi pe Sf. Petru. Mulţumiţi de felul în care au fost găzduiţi, oaspeţii vor să îl răsplătească îndeplinindu-i trei dorinţe. „Doamne, zise, fă să cîştig de cîte ori voi juca cu cărţile aceste.“ Cu cărţile „blagoslovite“, se duce la Iaşi, unde a cîştigat o mare avere. În tinereţe, sărăcise la masa de joc 12 feciori de boieri, care s-au făcut lotri, au fost prinşi şi spînzuraţi. Cuprins de remuşcări, Toderică se duce în Iad. Pentru a-i salva, îl provocă la stos pe Scaraoţchi: dacă acesta pierde, are voie să-i scoată de acolo pe cei 12. „«Bucuros» – zise Scaraoţchi, suflecîndu-şi mînecile – şi ceru masă şi cărţi. Pe loc, un drăcuşor mititel şi frumuşel, ce împlinea slujba de jochei, pregăti cele trebuitoare. «Ce vrei, stos sau banc?» întrebă Toderică. «Stos» – răspunse stăpînitorul tartarului. «Ştiu că la banc se încap multe şulerii.»“

Cea dintîi operă literară publicată în 1835 de Negruzzi a fost melodrama Treizeci ani sau viaţa unui jucător de cărţi. Iată cum îşi începe prefaţa la ediţia a II-a, din 1863: „De atunci sînt treizeci de ani! Şi cu toate aceste, actualitatea nu s-a perdut, căci în toate zilele videm tristele victime a acestui fiu al trîndăviei, a acestui scîrbos viciu, jocul cărţilor!“

Personajul Jorj ne face să înţelegem natura experienţei jocului şi psihologia jucătorului pătimaş: „S-a putut de 12 ori de-a rîndul să tot pierd?... Măresc cuşul, şi îmi împărţesc banii; fac douăsprezece grămezi. Niciodată pîn’ la a noua oară n-am pierdut cartea; viu la zece, şi pierd! Mă mir... Dar încă tot statornic şi liniştit merg înainte... Pierd iarăşi!... Fiori mă cuprind; degetele pe peptu-mi trag dungi de sînge; însă mă arăt netulburat, şi cu o mînă îngheţată, zîmbindu-mă ca moartea la cel de pe urmă suspin, întind a douăsprezecea grămadă; ea acoperea masa, toţi ochii o sorb; o bodogănire se ridică... Cărţile merg... Sîngele mi se opreşte... S-a sfîrşit! Sortul a grăit... Ochii mi se acoper cu un nour, şi aurul meu se duce! – Precum luceşte fulgerul, mă deştept ca trăznetul şi fac puzderie ori ce-mi cade subt mînă.“

Manoil, din romanul cu acelaşi nume al lui Bolintineanu, este atît de orbit de patima jocului, încît pune la bătaie totul: banii, trăsura, casa, femeia iubită. Generalul de la masa de joc îi spune: „Zoe te iubeşte, renunţă la dînsa; o mie de ducaţi să jucăm.“

În timp ce protipendada juca în saloane luxoase, oamenii de rînd experimentau alte metode de gambling. Adrian, personajul din Chira Chiralina, cunoştea un ţigan, Trandafir, obişnuit al iarmaroacelor, „care pretindea că vinde salbe de mărgele, dar care, în realitate, alerga după ageamii buni de jumulit cu «uite popa, nu e popa»!“ Îi propune să-şi schimbe „meseria“, să vîndă salep, dar e refuzat: „Aşa era, avea dreptate: salepul nu produce galbeni, în vreme ce «uite popa, nu e popa» îi adusese, în ziua aceea, cinci galbeni, în mai puţin timp decît ţi-ar trebui ca să faci o mămăligă.“ „Uite popa, nu e popa“ e strămoşul jocului alba-neagra, la care se înghesuiau românii în primii ani de după ’89.

Alexandru Ofrim este istoric şi predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.