Jocul cu bile

Înşir nişte nume pe care poate unii dintre dumneavoastră le-aţi auzit: Ding Junhui, Yan Bingtao, Liang Wenbo, Zhou Yuelong, Xiao Guodong, Zhao Xintong, Li Hang, Chen Feilong, Cao Zupeng, Lyu Haotian, Zhang Anda, Tian Pengfei, Yu Delu sau Marco Fu.

Sînt jucători chinezi de snooker tineri şi foarte tineri, poate cu excepţia lui Marco Fu, care are „venerabila” vîrstă de 42 de ani. Şi, evident, în afară de ei mai sînt mulţi, mulţi alţii.

La Campionatul Mondial din anul 2000, doar un singur jucător chinez era înscris în calificări, şi acesta era de fapt din Hong Kong – Marco Fu. Zece ani mai tîrziu, la acelaşi campionat de la Sheffield, erau înscrişi șapte chinezi în calificări şi patru ajungeau în competiţia propriu-zisă. După încă un deceniu, în 2019, în calificări s-au înscris 23 de jucători din China. Patru au ajuns în primul tur, iar un altul – Ding Junhui – a fost calificat din oficiu, graţie clasării foarte bune.

Reluînd începutul mileniului ca reper, e de observat că, în 2000, în China era organizat un singur turneu internaţional de snooker – actualul Open al Chinei. Astăzi, în programul internaţional există cel puţin șapte competiţii importante care se desfăşoară acolo. Cea mai „săracă” dintre ele – Openul Haning – oferă premii în valoare totală de aproape 500.000 de lire sterline. Toate celelalte au recompense de peste 750.000 de lire sterline, mergînd pînă la un milion, la Openul Chinei. Sumele sînt, în general, peste acelea oferite la vechile turnee britanice. Noile competiţii din China au nume grandioase, care pot fi încurcate între ele: Openul Chinei, Openul Mondial, Campionatul Internaţional, Cupa Mondială, Campionatul Chinei, Masters-ul de la Shanghai sau, cum spuneam, Openul de la Haning.

Cel mai important jucător chinez, Ding Junhui, e un personaj foarte popular în ţara sa. Nu demult, el însuşi povestea că în China, de îndată ce iese pe stradă, se trezeşte asaltat de fani, în vreme ce în Anglia nu prea e băgat în seamă. (Trebuie să recunosc că nici eu nu l-am băgat în seamă cînd l-am zărit odată, acum cîţiva ani, întîmplător, la Harrods – să nu vă închipuiţi că nu l-am studiat totuşi, dar nici că obişnuiesc să-mi fac cumpărăturile acolo.) În ciuda popularităţii lui Ding, spectatorii chinezi nu se prea înghesuie la competiţiile de snooker. Vorbim de un joc care e mai degrabă elitist decît popular. A fost inventat în India în urmă cu aproape 150 de ani, de nişte ofiţeri englezi, colonişti, care se plictiseau. Jocul a început să se practice în Marea Britanie, dar de indieni nu s-a prea prins. Întrebarea e ce i-a apucat, atunci, pe chinezi cu jocul ăsta. De ce investesc sume aşa de mari în el? De ce înfiinţează nenumărate „academii” sau şcoli de snooker din care ies jucători pe bandă rulantă? E de presupus că povestea face parte din mai ampla strategie de soft power pe care o are China. E o mare putere care vrea să arate că e prezentă şi în asemenea domenii speciale, că a intrat în „lumea bună”, cum s-ar zice, că a lăsat în urmă greşelile „revoluţiei culturale”.

De observat că, deşi mulţi şi talentaţi, jucătorii chinezi nu prea cîştigă încă, nici chiar turneele de la ei din ţară. Doar Ding Junhui a ajuns o singură dată în finala Campionatului Mondial şi a cîştigat de două ori Campionatul Regatului Unit (a doua competiţie din lume ca importanţă). În 2011, în finală a jucat chiar cu Marco Fu. A părut atunci că invazia chineză s-a declanşat, dar fenomenul nu s-a confirmat ulterior.

Jucătorii chinezi sînt oarecum încă sub tutela britanicilor, care deţin atît frîiele organizării circuitului mondial profesionist, cît şi ştiinţa şi tradiţia antrenamentelor şi a şcolilor de snooker. Poate că, la un moment dat, chinezii îi vor depăşi. Deocamdată, aş spune că, în general, par nişte nou-veniţi naivi şi simpatici. Numai de n-ar fi senzaţia şi teama că elegantul şi aristocraticul joc s-ar putea transforma într-o activitate meticulos chinezească.

Foto: wikimedia commons