Jeffrey Franks prim-ministru?

3 decembrie 2009   Tema săptămînii

Alegerea premierului României este o chestiune extrem de simplă. Aproape de neînţeles toată această agitaţie politică prezidenţială şi prim-ministerială de veme ce funcţia, de fapt, este cam dată. Este dată pentru programul de guvernare al anului 2010, scris la Washington, şi cine altcineva să-l cunoască mai bine decît ce-l care a coordonat echipa de redactare. În fond, pentru toţi cei care cred că a purta un nume străin e un avantaj, Jeffrey Franks, negociatorul şef pentru România, îl îndeplineşte. Decît alfabetizarea întîrziată în spiritul acordului a lui Emil Boc, tehnocratismul îngheţat al lui Lucian Croitoru, ignoranţa lui Iohannis sau fantoma lui Negoiţă, de ce nu Jeffrey Franks prim-ministru? De fapt, singurul comentariu legitim pe această temă este că nu avem noi norocul ăsta! Determinarea riguroasă a politicilor guvernamentale ale anului 2010 face ca programul de guvernare, indiferent de cine îl va scrie, să nu fie decît un comentariu al memorandumului tehnic şi al Acordului stand by. În anul în care presiunea pe datoria externă va înregistra un maximum istoric în toamna viitoare, în care restructurarea cheltuielilor bugetare de-abia a început şi nici vorbă să se încheie, în care, dacă va fi creştere economică, aceasta va fi subunitară faţă de 2009, iar şomajul va ajunge la 10 procente, viitorul guvern nu va avea nici măcar posibilitatea să decidă acolo unde suveranitatea statelor EU a rămas intactă: în politica fiscală. Toate discuţiile de acum legate de scăderi sau creşteri de taxe sînt simple opinii, fără substanţă. Politica fiscală a României se va decide abia în primul trimestru al anului viitor, după ce tranşele 3 şi 4 ale FMI vor umple visteria şi trezoreria, cînd socoteala anului 2009 va fi încheiată, iar cu ajutorul lui Jeffrey Frank şi a echipei sale se vor face noi evaluări ale stării fiscale a anului. Abia atunci decizia fiscală va avea întemeiere. Sigur, taxele pot teoretic scădea şi ar fi o idee minunată să se umble la contribuţiile sociale, chiar cu asumarea unui nou împrumut pentru amortizarea perioadei pînă cînd scăderea taxelor va aduce la suprafaţă alte venituri. Dar nu pentru 2010, un an stors de plata datoriei şi în care împrumuturile pentru România sînt prea scumpe. Avînd în vedere toate aceste constrîngeri bugetare, opţiunea cea mai probabilă de politică fiscală este de creştere a taxelor. Nu aş paria pe ea pentru că ar distruge echilibrul fiscal precar în care se găseşte România. Fondul va îngădui greu acest lucru, cu condiţia unei purificări bugetare mai mari decît se conturează acum. Doar reducerea cheltuielilor bugetare este măsura blestemată care poate scăpa România de o majorare de taxe. Aşa cum arată compromisul românesc, este probabil că FMI va miza pe o majorare de taxe " a existat o asemenea recomandare la nivel mondial pentru toate statele implicate în criză " dar va miza şi pe reduceri bugetare mai dure. Evitarea unui asemenea scenariu, uşor de recomandat de FMI, trebuie să fie obiectivul principal al viitorului guvern, fără ca prin această opoziţie să se ajungă la modificări ale acordului. Principiile de reducere a cheltuielilor cu salariile în cheltuielile publice de la 9 la 7% în doi ani sînt sănătoase. Cele de raportare a pensiilor la preţurile de consum, şi nu la salarii, deşi hulite de mulţi sînt din nou singura soluţie, cu atît mai mult cu cît s-a făcut deja un compromis. Toate chestiunile acestea se vor aşeza în termeni predictibili în primul trimestru al anului 2010, care întîmplător sau nu va fi cel mai greu pentru economia românească din ultimii zece ani. Dacă vom scăpa fără taxe mărite şi fără şomaj peste 10% va fi o performanţă. Reglarea se va face odată cu apariţia legii responsabilităţii fiscale. Legea trebuia să fie gata pînă pe 30 noiembrie anul acesta, ca şi planul de implementare a acesteia. Şi în afară de Jeffrey al nostru, nu s-a prea gîndit nimeni cum arată această lege de la care se aşteaptă o disciplinare neromânească a bugetului, nu doar pentru 2010, ci şi pentru anii care vin. Legea pe care premierii noştri potenţiali n-o prea ştiu vrea mult, poate prea mult. Nu doar o simplificare bugetară şi o disciplinare a planificărilor bugetare pe termen lung, dar şi începerea construcţiilor bugetelor multianuale, limitarea rectificărilor şi a reglementărilor fiscale. De aceea, cînd ei şi noi vom lucra la această lege, vom înţelege mai bine şi ce vom face cu taxele şi vom şti şi ce bani mai avem pentru eventuale alte programe. Cu atît mai mult cu cît dl Franks ne-a propus şi un Consiliu Fiscal care va face toate aceste prognoze, va decide strategiile, va oferi predictibilitatea pentru un guvern care, cu un asemenea aparat, nici nu va mai conta de cine va fi condus. Asta în varianta ideală. Singura chestiune este că a miza toată stabilitatea unui an pe o instituţie care nu există încă este la fel de riscant ca şi decizia de a miza totul pe scăderea sau creşterea taxelor, fără nici o altă acţiune guvernamentală. Spiritul viitorului prim-ministru bîntuie prin lumea politică românească, deşi şansa unui an rezonabil depinde de o mică revoluţie instituţională. Şi de ce crede dl Franks despre toate acestea. Dan Suciu este jurnalist specializat în domeniul economic, realizator de emisiuni la Money Channel TV.

Mai multe