Iubiri (im)posibile în vremea noilor tehnologii

De la Revoluția Industrială încoace, preocuparea colectivă pentru impactul pe care tehnologiile noi și emergente îl au asupra vieții noastre a devenit un loc comun. Acestea se manifestă pe un întreg spectru, de la ludditism distopic, cuplat cu panici morale, la optimismul utopic orb al credinței că tehnologia va rezolva orice problemă cu care ne confruntăm. Dacă ar fi să facem abstracție de aceste extreme și să ne uităm la ultimele două secole cu ochii unui tehno-realist, mai puțin preocupat de judecăți de valoare și mai mult de o inventariere descriptivă a modului în care trăim, este de netăgăduit că, de la motorul cu abur încoace, viețile noastre s-au transformat, pe alocuri, într-un mod radical. Ce (și cît) muncim, cum mîncăm ori unde ne petrecem timpul liber (oare cum am putea să-i explicăm unei persoane de acum cîteva secole ce înseamnă realitatea virtuală?) sînt doar cîteva dintre exemplele cît se poate de palpabile ale acestui proces. Cum (mai) iubim nu putea, desigur, să scape din acest tablou în mișcare al vieții noastre economice, sociale sau emoționale.

Iubirea: mai algoritmică și bio-neuro-chimică

Cu cît viețile noastre devin mai dataficabile și cuantificabile, cu atît acestea dobîndesc o dimensiune algoritmică mai pregnantă. Din moment ce ne petrecem atît de mult timp pe Facebook, Instagram sau TikTok, nu-i de mirare că asemenea rețele sociale, alături de aplicațiile speciale precum Tinder, sînt locurile unde din ce în ce mai mulți și multe dintre noi (undeva spre 40%, după cum o arată studii recente) își găsesc, pentru a ne întoarce la vechea metaforă platoniciană, jumătatea. Condițiile de posibilitate ale modului în care iubim s-au schimbat cu certitudine: de la o dimensiune parohială a căutării unui partener sau unei partenere romantice, trăim într-o perioadă în care conectivitatea crescută a dat acestui proces o dimensiune cvasi-globală. Nu doar costul de oportunitate al alegerilor noastre a crescut însă, ci și contextul în care luăm decizii este diferit. Nu mai avem un oracol ca acela de la Delphi, dar avem Big Data și algoritmi care, pe baza datelor cu care noi (colectiv și individual) îi hrănim, încearcă să facă predicții privitoare la cine ar fi cea mai potrivită jumătate pentru noi. 

Accepțiunea tradițională a iubirii este cea a unui fenomen aparent inefabil, inexpugnabil și cu privire la care, pentru a-l parafraza pe Wittgenstein, ar cam trebui să se tacă. În ultimele decenii însă, am asistat la un proces de dezvrăjire. Grație biologiei evoluționiste, neuroștiințelor sau economiei, știm care sînt bazele neuro-chimice ale dragostei, cum au apărut strategiile de împerechere și cum au co-evoluat în tandem cu evoluția socio-economică, dar și de ce dragostea durează (în medie) trei ani și ce legătură are utilitatea marginală cu această perioadă. Dintre acestea, probabil că descoperirea cu cel mai transgresiv potențial vizează cunoștințele noastre privitoare la bazele neuro-chimice ale iubirii. Dacă știm care este rolul pe care îl joacă testosteronul, dopamina sau oxitocina în generarea poftei trupești, a atracției sau menținerii atașamentului emoțional într-o relație, filosofi și filosoafe se întreabă de ce să nu folosim actuale/potențiale pastile ale iubirii menite să ne bio-amelioreze viața emoțională, în ciuda pericolului pierderii autenticității unor asemenea relații.

Roboții: o iubire imposibilă? 

Pînă acum am vorbit despre cîteva moduri în care cum iubim s-a schimbat, ori pare plauzibil sau dezirabil să se modifice în viitor. O cu totul altă discuție ar viza însă ce iubim. Într-o extrem de provocatoare carte publicată în anul 2007, David Levy argumenta că orice tip de beneficiu pe care oamenii îl derivă din interacțiunea cu alte ființe umane, de la satisfacția sexuală la o conexiune emoțională ce duce pînă la contopirea a două identități separate, este posibilă și în interacțiunea om-robot. Pînă în anul 2050, specula Levy, relațiile noastre cu roboții vor fi normalizate și vor părea la fel de autentice ca acelea pe care le avem cu actuali parteneri/partenere. 

Cu imaginația hrănită de cultura pop, nu ne este dificil să înțelegem tipul de viitor despre care vorbește Levy. În plus, într-o oarecare măsură începem să trăim părți din acel viitor. Roboții sînt/devin colegi de muncă, profesori pentru copii, îngrijitori pentru bătrîni sau companionii tuturor. În plus, piața roboților sexuali este îndeajuns de dezvoltată în Japonia sau Coreea de Sud încît, cel puțin la prima vedere, predicția lui Levy nu sună doar ca rodul unei imaginații mult prea bogate. Totuși, de la normalizarea relațiilor om-robot pînă la un caracter de nedistins între acestea și cele formate exclusiv între oameni este cale lungă. Dacă algoritmii sau chimia schimbă condițiile de posibilitate ale iubirii, roboții despre care ne vorbește Levy ne pun însă în fața unei imposibilități de ordin metafizic, ontologic și, cel mai important, etic. 

Lăsînd deoparte tot soiul de particularități care au stat la baza unor dispute filosofice ce durează de mai bine de două mii de ani, cred că majoritatea filosofilor și filosoafelor ar fi de acord cu o idee care sună cît se poate de rezonabil: iubirea (cel puțin cea romantică) se face în minimum doi agenți morali. Sigur, nimic nu ne oprește din a spune că putem forma tot soiul de atașamente emoționale cu unele entități imateriale (prieteni imaginari), obiecte materiale (mașini) sau entități abstracte cu manifestări materiale precum echipe de fotbal, însă iubirea romantică și toate deciziile presupuse de aceasta nu pot fi separate de problema responsabilității morale. Pentru a fi un agent moral, filosofia ne atrage atenția că o ființă trebuie să aibă autonomie decizională și capacitatea epistemică necesară de a delibera, iar ambele, în afara unui scenariu de tipul Apocalipsa AI, par fundamental improbabile. Un robot nu ar putea fi virtuos și tras la răspundere pentru acțiunile sale, indiferent cît de atent l-am programa să mimeze că o poate face. Iubirea va rămîne în acest context, așa cum mi-a spus și ChatGPT într-o conversație purtată mai devreme, „doar o proiecție a emoțiilor umane îndreptată spre obiecte neînsuflețite”.

Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.

Foto: wikimedia commons