Iubirea şi ritualurile sale în literatura medievală

4 februarie 2015   Tema săptămînii

Către sfîrşitul secolului al XI-lea apărea, în zonele sudice ale Franţei actuale, acolo unde se vorbea

, dialect diferit de cel din nord, o creaţie lirică originală: poezia trubadurilor. În societatea provensală, mai evoluată din punct de vedere material şi cultural decît cea din părţile nordice, rafinamentul de la curtea marilor seniori conducea la apariţia

, set de valori şi de comportamente pe care membrii aristocraţiei trebuiau să le respecte. Pentru prima dată femeia, care în realitate se situa pe o poziţie de inferioritate, era pusă, prin intermediul literaturii, pe un piedestal. 

În creaţiile literare medievale de pînă atunci fuseseră exaltate, în primul rînd, virtuţile războinice ale bărbaţilor. Epopeile descriau cavaleri războinici, curajoşi, plini de onoare, fideli faţă de seniorul lor, gata să se sacrifice pentru credinţă. Dragostea nu avea aproape nici o importanţă. În schimb, trubadurii cîntă despre

dragostea delicată pe care un tînăr cavaler o nutreşte pentru o doamnă. Trebuie precizat, de la bun început, că o regulă de bază a acestei iubiri delicate, care este o componentă esenţială a curtoaziei, era ca femeia iubită să fie superioară tînărului, din punct de vedere social, şi să fi fost deja căsătorită. Ca atare, dragostea cîntată de trubaduri este una adulteră, probabil mai degrabă în intenţie, şi nu în realitate, întrucît legiuirile vremii pedepseau crunt încălcarea moralei sexuale. Cum s-ar explica atunci acest divorţ între realitate şi ficţiune? 

Amor şi educaţie 

O teorie foarte interesantă a fost lansată, cu ceva vreme în urmă, de către marele medievist francez Georges Duby. Acesta, analizînd strategiile matrimoniale ale aristocraţiei franceze, a lansat teoria care face din curtoazie un fel de joc de societate, destinat educării tinerilor cavaleri şi pregătirii lor pentru rolurile sociale pe care urmau să le aibă mai tîrziu. 

În primul rînd, cavalerii erau acei membri ai aristocraţiei care beneficiau de o pregătire militară specială, care viza lupta călare, în armură, cu arme grele de tipul lăncii şi sabiei. După parcurgerea stagiului de pregătire, care putea începe chiar pe la 7 ani, cînd băiatul era luat de lîngă fustele mamei şi putea fi trimis ca paj la o altă curte nobiliară, urma armarea cavalerului. Aceasta se petrecea pe la 18-20 de ani, cînd tînărul putea face dovada calităţilor sale militare. Devenit cavaler, în urma unei ceremonii elaborate, tînărul era gata să-şi valorifice pregătirea militară în singura ocupaţie demnă de un nobil – războiul. În acelaşi timp, idealul său era să se căsătorească şi să ducă astfel viaţa de senior pentru care se pregătise. 

Dar în familiile nobiliare franceze se instituise principiul primogeniturii, prin care doar primul fiu născut moştenea titlul nobiliar şi cea mai mare parte a pămînturilor familiei. Fraţii mai mici erau privaţi de o situaţie comparabilă, astfel încît erau mulţi tineri cavaleri pentru care singura posibilitate de a-şi întemeia o familie era căsătoria cu o moştenitoare bogată. Pentru a se afirma în societate şi a-şi spori astfel şansele de a face o alianţă care să-i aducă în rîndul lumii, tinerii nu aveau însă nevoie doar de pricepere într-ale războiului, ci şi de maniere elegante. Aceste maniere puteau fi deprinse la curtea seniorului în slujba căruia tinerii se puneau şi unde aveau ocazia să-şi petreacă timpul în compania doamnei locului şi a celorlalte femei care o înconjurau. Această doamnă, soţia seniorului, face obiectul dragostei curteneşti cîntată de trubaduri, într-un soi de joc – după cum susţinea Duby. Îndreptîndu-şi atenţiile către doamnă, acceptînd să servească o femeie, în condiţiile în care mentalitatea epocii considera femeile fiinţe inferioare, tînărul bărbat şi-ar fi demonstrat, de fapt, fidelitatea către seniorul său, soţul doamnei. 

Indiferent dacă teoria lui Georges Duby este sau nu corectă, este cert că o mai mare familiaritate a tinerilor războinici brutali şi adesea analfabeţi cu o societate a femeilor aflate pe o poziţie socială superioară a condus la definirea unor maniere „amoroase“ care aveau să fie considerate un model în perioadele următoare. 

În primul rînd, tînărul care era „îndrăgostit“ trebuia să-şi trateze obiectul iubirii ca pe o stăpînă – acesta fiind sensul iniţial al termenului de

. Societatea medievală avea la bază relaţiile feudo-vasalice, în care seniorul, personaj important şi bogat, primeşte jurămîntul de credinţă al vasalului, nobil ca şi el, dar care are nevoie de bucata de pămînt pe care o primeşte în urma acestui jurămînt. Omagiul vasalic, prin care se consfinţea această relaţie de inegalitate între egali (din punct de vedere social), presupunea ca vasalul să îngenuncheze în faţa seniorului, să-i jure credinţă cu mîinile împreunate puse în mîinile acestuia. Seniorul îi accepta jurămîntul, îi oferea un obiect care simboliza feudul şi îl săruta pe gură. 

Aceste elemente ale unui ritual profund simbolic sînt transferate în domeniul amoros. Îndrăgostitul, ca un vasal, îngenunchează în faţa femeii – simbol al supunerii extreme din partea unui bărbat, fiinţă superioară. Dacă ea îi acceptă jurămîntul de credinţă, între ei se stabileşte o relaţie care este pecetluită printr-un sărut pe buze. Nu era vorba de o cerere în căsătorie, nici de o acceptare a unor relaţii fizice, ci de consfinţirea unei relaţii în care îndrăgostitul se punea în slujba doamnei, iar aceasta îi accepta curtea. În fond, pe vremea aceea, curtea era ansamblul persoanelor care gravitau în jurul unui personaj important. A face curte însemna, deci, a recunoaşte superioritatea cuiva, în cazul în speţă a femeii, a gravita în permanenţă în jurul ei, a-i oferi servicii. 

Iubirea ideală şi romanele cavalereşti 

S-a discutat mult despre caracterul platonic al iubirii cîntate de trubaduri, care vorbesc mai degrabă despre un sentiment ideal, decît despre o transpunere a acestuia în realitate. Iubirea ideală apare cel mai bine în celebrul caz al lui Jauffre Rudel, care s-ar fi îndrăgostit de contesa de Tripoli fără să o fi văzut niciodată, doar pentru că virtuţile ei erau proslăvite de pelerinii care se întorceau din Ţara Sfîntă. Dar în alte poeme apare sugestia unei relaţii fizice ilicite, care trebuie ţinută secretă, întrucît pune în pericol viaţa şi onoarea celor doi, în primul rînd ale femeii. De aici, o altă caracteristică a iubirii curteneşti trebuia să fie discreţia, îndrăgostitul nu trebuia să divulge numele doamnei sale. În acelaşi timp, însă, trebuia să dea dovadă de toate semnele exterioare ale iubirii – să fie palid, cu privirea pierdută, mereu visător, astfel încît să nu existe nici o îndoială că iubeşte. 

Alte sugestii despre iubirea curtenească apar în romanele cavalereşti, produse literare apărute doar puţin mai tîrziu decît poezia trubadurilor, dar scrise în

limba vorbită în nordul Franţei. Mult mai centrate pe isprăvi războinice decît poeziile, romanele cavalereşti oferă, de asemenea, un loc esenţial iubirii. Pot fi, de altfel, considerate primele creaţii literare în care iubirea e motorul acţiunii. Cavalerul poate fi motivat de dorinţa de aventură, vitejie, onoare, loialitate, dar el nu poate fi considerat împlinit dacă nu are o doamnă căreia să-i dedice isprăvile sale. Spre deosebire de poezia trubadurilor, dragostea din romanele cavalereşti este, de obicei, una licită, conjugală. Aventurile se pot termina cu un

în care cavalerul se căsătoreşte, în cele din urmă, cu aleasa inimii sale. Ori se reconciliază cu ea, dacă soarta i-a despărţit cumva. Din romane aflăm mai clar ce trebuia să facă un cavaler pentru a fi demn de a purta numele de îndrăgostit – trebuia să-i închine toate victoriile lui şi să se supună în toate doamnei sale, chiar pînă la a se umili. Cazul tipic şi care ar părea să contravină modelului cavalerului triumfător în toate este cel al lui Lancelot, care, din iubire pentru Guinevra, acceptă să se urce într-o cotigă cu care erau duşi spre supliciu condamnaţii sau să se lase înfrînt într-un turnir. (Cei care au văzut

îşi pot da seama acum care este originea scenei în care eroul, neînfrînt de nimeni, acceptă, din dragoste, să piardă o luptă, aducîndu-şi la disperare tovarăşii care pariaseră pe izbînda sa.) Dacă pierde dragostea doamnei sale, cavalerul nu mai are nimic şi trebuie să îşi piardă minţile, aşa cum face Yvain. Desigur, cazul extrem este cel în care îşi pierde viaţa, precum Tristan. Rănit, acesta aşteaptă sosirea iubitei sale Isolda, care l-ar fi putut vindeca. Pentru că i se spune că ea nu vine, Tristan se lasă, pur şi simplu, să moară. 

De altfel, cele mai cunoscute personaje ale romanelor cavalereşti sînt şi cele celebre prin iubirea lor nefericită, pentru că era nepermisă de normele morale ale vremii. Lancelot, cavalerul ideal al romanelor cavalereşti medievale, o iubeşte pe Guinevra, soţia seniorului său, regele Arthur, şi această iubire adulteră îl însufleţeşte în toate isprăvile sale vitejeşti şi îl face de neînvins. Tristan o iubeşte pe Isolda, soţia unchiului său Marc, de asemenea seniorul său. Iubirea ilicită dintre Lancelot şi Guinevra este una din cauzele prăbuşirii lumii Mesei Rotunde, iar dragostea îi duce, în cele din urmă, la moarte, pe Tristan şi Isolda. 

Este interesant că, din toată această literatură medievală, Europa modernă avea să reţină cîteva aspecte, aparent contradictorii. Din ritualul curteniei medievale, romanticul secol al XIX-lea redescoperea gesturile dramatice, total rupte de semnificaţia lor iniţială, precum declararea iubirii în genunchi sau aspectul deznădăjduit al îndrăgostitului. Apetenţa romantică pentru sfîrşituri tragice avea să reţină, dintre toate poveştile de dragoste medievale, pe cea dintre Tristan şi Isolda. Aceasta e cea pe care Denis de Rougemont o considera ca stînd la baza mitului esenţial al iubirii occidentale – iubire pasională, ilegitimă, nefericită, încheiată tragic prin moartea amanţilor. 

Istoria culturală: origini, evoluţii, tendinţe,

Foto: J.C. Leyendecker

Mai multe