Îți dau de știre despre mine

19 februarie 2020   Tema săptămînii

Ispita cea mai puternică la care se supune omul dintotdeauna este, probabil, cea de a pătrunde în mintea celuilalt, de a privi lumea cu alți ochi, străini și totuși temporar ai lui. Literatura nu-i oferă această satisfacție, pentru că iluzia verosimilului, convenția lui se risipește ca ceața la simpla sclipire a mecanismelor care stau în spatele butaforiei. Se apropie de atracția aceasta a nobilei bîrfe memoriile, jurnalele și corespondența, tot ceea ce a lăsat în urmă persoana a cărei operă nu ne este de ajuns. Susținem că literatura memorialistică nu ne atrage pentru că ne-ar permite să aruncăm un ochi impudic pe sub costumul operei. Nu, pe noi ne pasionează jurnalele și corespondența scriitorilor în calitatea lor de „laboratoare ale operei“. Ce dacă deasupra capetelor noastre stă sabia deja tocită a lui Contre Sainte-Beuve, cu a sa cumplită sentință „L’homme qui fait des vers et qui cause dans un salon n’est pas la même personne“. 

Ceea ce ne atrage la literatura memorialistică, în special la cea bănuită cît mai autentică (notele zilnice, jurnalele, corespondența), e tocmai faptul că își coboară autorul de pe soclul de miglior fabbro în drumul noroios pe unde ne conducem trăsuricile.

Am crescut cu pasiunea de hîrciog a celui care înghite pe nemestecate literatură memorialistică. Am în bibliotecă rafturi întregi dedicate ei și, încercînd să decupez doar volumele de corespondență, văd că am construit lîngă birou un Turn Babel deloc firav. Multe nu mă interesează în mod deosebit: îmi dau seama că răceala pe care o simt față de ele migrează cumva dinspre zona operei, așa că practic un antiproustianism inconștient. Nu contează, ridic din umeri și le înlătur pînă obțin un turn mult mai stabil și cu rădăcini adînc înfipte într-o istorie personală a lecturii.

În fiecare volum de corespondență se află o scrisoare anume care lucește din bezna cărții închise. E în fiecare carte o scrisoare care strînge în jurul ei atît materia nevăzută a vieții, așa cum un os ține lipit de el carnea vie, dar care trimite metonimic și înspre opera scriitorului. Metonimic și ironic. Uite, iau volumul de corespondență Balzac, greu, cu pagini îngălbenite între care știu că fostul proprietar a presat plante. Îl deschid înspre sfîrșit, unde țin minte că se află scrisoarea aceea ridicolă și înduioșătoare către doamna Hanska, în care-i vorbește despre tinerețea ei, despre cît de mult îi dorește trupul, despre cît de ușor îi vine să-i fie fidel. Apoi adaugă (iar asta, doamnelor și domnilor, este o adevărată gaură de iepure): „În La Cousine Bette există o grămadă de lucruri dictate de tine, le vei recunoaște oare? Da, îți va bate inima și-ți vei spune: asta a fost scris pentru mine“. De ce mi-a rămas scrisoarea asta în minte mai bine de cincisprezece ani? Poate pentru că-mi arăta pentru prima oară un Balzac vulnerabil, îndrăgostit și uman?

Iau următoarea carte: James Joyce, Corespondență. Într-o coincidență care poate exista doar aici, în lumea asta firavă a cărților, cu o oră înainte de a începe să scriu acest eseu, citeam în romanul Veronicăi D. Niculescu o scenă în care un tip intră într-o librărie din Piteștiul anilor ’80 și cere Joyce, Corespondența… Aici știu exact ce și unde caut: o scrisoare către Nora, în care Joyce îi descrie senzația stranie avută privind lampioanele de pe stradă, într-o seară cu ceață, senzație ce stă la originea teoriei personale despre epifania artistică. N-o găsesc în ediția prescurtată, trunchiată de dinainte de ’89 și așa îmi amintesc de ce am vrut să traduc acea ediție de scrisori de dragoste Joyce – Nora (Dragă Nora…), pe care o găsesc cocoțată pe ultimul raft al bibliotecii, aproape de tavan, încă învelită-n țiplă. Nu reușesc să găsesc pasajul, deși recitesc întregul volum în care schimbul epistolar dintre cei doi îi poartă prin toate chinurile Iadului, din cauza geloziei, apoi a dorinței sexuale pe care doar aceste cuvinte scrise, ce devin din ce în ce mai obscene, o pot atenua. Și, foarte des, rugămintea lui Joyce ca Nora să nu arate nimănui aceste scrisori. Propria mea privire, de două ori impudică…

Cobor mîna fără să mă uit și culeg următoarea carte: Stendhal, Scrisori către Pauline și îmi amintesc exact pasajul acela plin de cinism care m-a cutremurat în adolescență și care continuă să mi se pară murdar, mai obscen decît cea mai obscenă scrisoare trimisă de Joyce Norei (unde obscenitatea nu e murdară, e învelită-ntr-o peliculă uleioasă care-o face să scape atingerii publice): „Cred așadar că fericirea trebuie căutată într-un bărbat cumsecade pe care să-l domini. Contractezi pentru el acel gen de bunăvoință pe care orice om bun la inimă o simte față de cei care îi fac un bine. Datorită acestui soț pe care îl domini ajungi mama copiilor pe care îi adori; în acest fel îți umpli viața nu cu emoții de roman care fizic sînt imposibile (…), ci cu o mulțumire rezonabilă“. Ce distanță, aproape incredibilă, între erotismul „pragmatic“, între epifania întrupată de ființa iubitei, la Joyce, și idealul mulțumirii burgheze pe care-l predică Stendhal tinerei sale surori!

În fond, profilul acelei femei descrise de Stendhal nu este deloc departe de cel al Emmei Bovary și nu este deloc o întîmplare că următoarea carte care-mi pică-n mînă este volumul 4 din seria de Opere Flaubert, în care nici nu trebuie să caut, pentru că semnul de carte este pus chiar în dreptul scrisorii aceleia către Louise Colet pe care am citit-o de atîtea ori încît o știu aproape pe dinafară: „Cinez cu cîinele meu; fumez mult, mă încălzesc zdravăn și lucrez strașnic: e superb!… De ce simt această bucurie în singurătate?… Civilizația n-a tocit în mine instinctul sălbaticului și, cu tot sîngele strămoșilor, cred că am în mine ceva de tătar și de scit, de beduin, de piele roșie“. Îmi amintesc strania strîngere de inimă cînd am citit pentru prima oară scrisorile lui Flaubert către Louise Colet, dansul lui străveziu, de urs care-și flutură lanțul ca să arate cîtă servitute implică meseria scrisului, cum nu-l lasă să se bucure de cealaltă, a iubirii. Mi s-a părut foarte fals atunci, încep să-l înțeleg din ce în ce mai mult acum.

Totuși, înțelegerea se zdruncină dacă citești corespondența de dragoste a lui Italo Svevo, marele nedreptățit al literaturii italiene moderne, din a cărui Senilitate Joyce putea recita pe dinafară pagini întregi. Svevo nu a văzut în dragoste inamicul literaturii, ba chiar s-a refugiat în ea atunci cînd tăcerea din jurul celor două romane publicate devenise asurzitoare. Scrisorile lui către Livia sînt aproape la fel de insistente, de obsedante (lipsite însă de elementul pornografic) ca acelea ale lui Joyce către Nora, dar au și o latură iritantă, o insistență care probabil era și mai deranjantă pe viu: Svevo pare să fie într-o căutare permanentă a adevărului, chiar și atunci cînd tăcerea ar fi probabil preferabilă.

Alt epistolier compulsiv, Cehov, care, așa cum scria el însuși, a fost orice, numai un ticălos nu, și al cărui prim volum de corespondență stă sub Svevo și-mi cade acum în mînă – un pasaj delicios despre literatura contemporană lui, în care-și permite să fie oarecum răutăcios, dacă nu chiar agresiv la adresa libărcilor numite „intelectuali“: „Intelectualitatea indolentă, apatică, filosofînd leneș, intelectualitatea rece, intelectualitatea care nu este patriotă, este posomorîtă, ștearsă, care se îmbată de la un singur păhărel și frecventează un bordel de 50 de copeici, care bombăne și neagă totul cu mare plăcere, căci pentru un creier leneș este mai ușor să nege decît să afirme, care nu se căsătorește și refuză să educe copii etc. Un suflet anost, mușchi fără viață…“

Turnul meu nu a coborît nici măcar sub jumătate: sînt aici cărți pe care nu le-aș da în schimbul unor rafturi întregi de romane (Matei Călinescu și Ion Vianu, Amintiri în dialog, continuate de recent publicatele Scrisori din exil, Corespondența Freud-Jung, Saul Bellow – Letters, Henry Miller, Lawrence Durrell, Scrisori, Vladimir Nabokov – Scrisori către Vera, I.L. Caragiale – Corespondență), însă-mi dau seama că nu pot vorbi despre toate. E ca și cum mi s-ar cere să-mi povestesc viața în nouă mii de semne. Ce pot face este să trec printre porțile acestui slalom uriaș, atingînd ușor cu brațul pe cele mai importante. Și-mi dau seama că drumul meu este à rebours înspre un nucleu întunecat, ascuns ca o rană rușinoasă și necicatrizată. Chiar pe parchet, la baza turnului, stau cele trei volume masive de Corespondență Franz Kafka. Îmi amintesc cu limpezime circumstanțele în care le-am cumpărat pe fiecare, bucuria amară pe care am găsit-o în paginile lor și situațiile din care m-au salvat. Îmi amintesc celebra deschidere a volumului Scrisori, în care Kafka îi scrie așa Selmei K.: „Cuvintele sînt alpiniști proști și mineri proști. Nu scot comorile din peșterile muntelui și nici pe cele din adîncurile lui!“. Scrisorile lui către Milena, care se învîrt într-o spirală a oboselii și a dezgustului de sine, și pe care nu le înțelegeam la douăzeci și ceva de ani, dar pe care acum le simt de parcă le-aș scrie eu și, în fine, la capăt, celebra Scrisoare pentru tata, pe care o înțelegeam atît de bine la douăzeci și ceva de ani și care acum mă revoltă, mă face să-mi doresc să intervin, să pun la cale o confruntare între cele două spectre.

Rafturile mele de corespondență sînt jaloane personale pe un traseu care își schimbă direcția de la an la an, adăugînd obstacole, cărări alternative și opriri. Nu există aici trecut, prezent sau viitor, toate coexistă într-un drum mai curînd emoțional decît intelectual.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor, editor şi traducător. Cea mai recentă carte este biografia romanţată Caragiale, scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.

Mai multe