Îţi dau ca să-mi dai
În felul lor misterios, românii iubesc dreptul roman. Din acest punct de vedere, mituirea traduce prost principiul din titlu: Do ut des. Într-o ţară unde legile respiră ambiguitate şi invitaţii la manevre lăturişe, cine dă vrea să aibă. Ce? Orice se poate plăti fără chitanţă şi impozit. Şpaga e ca analiştii: omniprezentă. Te prezinţi cu ea la grădiniţa copilului, la administraţie, la maternitate, la cămin, la antrenorul de la pitici, la secretara liceului, la arbitri – peste tot. Simply surprising, cum îi e firea şi reclama, eternă în miez şi fascinantă pe extreme, România face figură aparte şi la capitolul şpagă. Ea nu pune surdină cuvîntului şi nu-l rosteşte sfielnic, în aparteuri vinovate. Nici vorbă. Şpaga nu se dezvoltă în penumbră, ci are o viaţă la vedere.
Plin de haz cînd s-ar cuveni să fie serios, românul are raporturi aproape tandre cu şpaga. O înfierează de ochii lumii, ulcerat de revoltă, dar recurge la ea de îndată ce microfonul s-a oprit sub nasul altcuiva. Dincolo de rolul ei de şperaclu, şpaga ne ameninţă cu o robustă consubstanţialitate. Aproape că nu ne mai percepem viaţa fără acest agent al hatîrurilor. De aceea medicul care refuză plicul (cunosc destui) pare un inadaptat compătimibil sau un excentric care vrea să epateze. În plus, şpaga românească e protagonista unui act de contorsionism cum numai între Carpaţi şi Dunăre poţi găsi: cu cît ar trebui să fie mai pitită, cu atît se lăfăie mai voluptuos în ochiul public.
Vreţi dovezi? Plimbaţi-vă pe Bulevardul Dacia, dinspre Calea Moşilor spre Piaţa Romană. La un moment dat, pe stînga, pe Icoanei, se vede un restaurant pe a cărui firmă scrie „Fără şpagă“. Prevăzător, proprietarul a decis ca primul cuvînt să fie abia vizibil, în timp ce al doilea, protagonistul, beneficiază de ditamai majusculele îngroşate. Alte dovezi? Reacţia fostului ministru Şerban Mihăilescu (zis Micky Şpagă), de pe ale cărui buze a decolat următoarea asumare identitară: „Porecla mea a apărut ceva mai devreme decît a scris în ziar“. Şi fiindcă tot am ajuns la porecle, să nu uităm de Dan-Matei Agathon, alintat Şpagathon, care n-a părut nici el incomodat de acest apendice apelativ. În fond, nu e cazul să facem crize de conştiinţă. Capitalei noastre i s-a spus deja Copenşpaga fără să se simtă cineva lezat. Cît despre romanul „Forsythe Şpaga“, nu-i departe ziua cînd îl vom citi şi ecraniza.
Indiferent dacă e prefaţa unui favor sau doar a unui tratament corect, şpaga reia relaţia din titlu: îţi dau ca să-mi dai. Uite banii, fă-mi rost de aviz. Ia plicul, dă repartiţia. Ţine teancul, trînteşte meciul. Relaţia dintre şpăguitor şi şpăguit are ceva din taina aproape erotică a cuplului bielă-manivelă. Fiecare termen trăieşte şi se omologhează prin complementul lui. Cine nu pricepe dialectica acestui sistem e fie aventurier, fie masochist, fie scandinav.
Tatăl meu, om de onoare şi candoare, a refuzat să se lase iniţiat în tehnica de plasare a şpăgii. Cu peste douăzeci de veri în urmă, omul a aflat că blocul în care locuia urma să fie zugrăvit şi că risca să rămînă fără iedera de pe balcon, care îl păzea de arşiţă. Îngrijorat, s-a grăbit să-l descoasă pe meşter. „Ce să fac ca să-mi lăsaţi iedera în pace?“ „Vorbiţi cu mine“ – a clipit complice meşterul. „Păi, pînă acum cu cine mama naibii am vorbit?“ s-a înfuriat tătînele, trîntind uşa în nasul şpagangiului şi despărţindu-se, cu aceeaşi ocazie, de iedera cea verde şi frumos curgătoare peste balcon. Căci dacă nu dai, nu numai că nu ţi se dă, ci ţi se şi ia.
Radu Paraschivescu este scriitor. Ultimul volum publicat: Dintre sute de clişee, Editura Humanitas, 2009.