Istoriografie şi excepţionalism

Nu e uşor să vorbeşti după şase oratori şi după o oră de discuţie. Pe de altă parte, terenul a fost marcat de intervenţii substanţiale în multe direcţii, s-a spus că sîntem 105% pentru, 105% împotrivă şi multe alte puncte de vedere, dintre care multe mi-au stîrnit o anumită patimă polemică, pe care însă mi-o voi înfrîna.

Voi spune cîte ceva despre felul cum am citit această carte, prin prisma profesiei de istoric şi cu marele interes stîrnit de cărţile dlui profesor Boia, de multă vreme, şi de părerile sale despre istorie de pe vremea cînd mi-era profesor. Am citit-o cu foarte mult interes şi admiraţie pentru partea de reconstituire istorică, pentru limpezime, pentru capacitatea de sinteză care nu este chiar atît de des întîlnită în breasla noastră. Bineînţeles că anumite păreri le mai citisem, anumite aspecte le mai întîlnisem, dar sînt multe lucruri bine spuse, judicios formulate, iar formulările sînt adevărate bijuterii şi vor rămîne memorabile, se pretează foarte bine să fie citate şi prin sinteza şi eleganţa formulării. Chiar dacă uneori mai am puncte de vedere deosebite, pot spune că am citit cu aprobare şi participare pozitivă reconstituirea istorică a dlui profesor Lucian Boia.

Am avut însă şi o problemă: cea legată de construcţia de ansamblu a cărţii, în special senzaţia pe care ţi-o dă sfîrşitul lecturii, şi anume faptul că, voluntar sau involuntar, cartea întăreşte convingerea că România este un caz excepţional în lume. Mărturisesc că am avut o strîngere de inimă, cu atît mai mult cu cît ştiam cîteva lucruri legate de istoriografie şi excepţionalism. Discuţia legată de excepţionalismul istoricilor este veche, dl profesor Boia ne-a învăţat la cursul de istoriografie multe lucruri legate despre aceasta. E o temă izvorîtă de pe vremea disputei dintre istoricii care credeau că istoria trebuia să descopere legi şi cei care susţineau că istoria se ocupă numai de faptele individuale irepetabile şi excepţionale. Această discuţie, în vogă şi pe la 1900, a fost într-o oarecare măsură, dacă nu uitată, depăşită de istoriografie, care a mers într-o direcţie care nu e cea a excepţionalismului, ci a căutat să folosească trecutul istoric în contextul unor interpretări teoretice ale unei metode de comparaţie. Mai mult, dacă citiţi cartea, există multe afirmaţii – chiar şi la început, dar şi mai încolo – care iau distanţă faţă de excepţionalism. Spune că sînt multe nuanţe care într-un fel arată că nu vrea să cadă în această capcană. Şi, totuşi, la capătul zilei, ne duce acolo. De ce oare? Atunci m-am gîndit că ideea centrală a cărţii este titlul care te loveşte şi te duce cumva dincolo de precauţiile pe care un autor şi le ia pe parcurs. Dar nu este numai aceasta. Cred că una dintre probleme este structura narativă a eseului, care desigur că are constrîngerile sale. În acelaşi timp, focusul este numai pe România, iar aici mă asociez cu unele dintre punctele de vedere care au fost spuse: ar fi bine să fie comparaţii mai sistematice şi să existe o consecvenţă, tocmai pentru a evita această constrîngere. Ar fi fost bine dacă această comparaţie era mai puternică, mai ales la sfîrşit... Chiar dacă românii sînt apatici, nu sînt convins că sînt mai apatici decît alţii, deşi avem o mare confuzie de valori în societatea noastră. Cînd discuţi cu oameni din ţările vecine, şi nu numai, constaţi că lucrurile sînt mai amestecate şi mai grave. Aici ar fi loc de o anumită evitare a excepţionalismului. Dar dincolo de asta, este o carte care ne stîrneşte pe toţi, e o lectură incitantă.

Foto: L. Munean