Istorie second a tinereții mele

16 decembrie 2010   Tema săptămînii

S-a întîmplat cam aşa: eu am stat închisă în casă jumătate de zi, pînă cînd au venit ai mei cu doi saci pe care i-au deşertat în mijlocul dormitorului. Erau haine. Muuuuulte multe haine aduse „de la ajutoare“. Mi s-a explicat că oameni mult mai bogaţi ca noi, care locuiesc în alte ţări, au renunţat la propriile haine pentru a ne ajuta. Nu m-am gîndit nici măcar o secundă la faptul că altcineva le purtase, tot ce ştiam era că dormitorul se umpluse de o revărsare colorată de materiale. Revoluţia se terminase de puţin timp şi ochii mei de vreo cinci ani începeau să priceapă culorile. Mi-am ales aşadar o pereche de pantaloni de trening portocalii, închişi cu scai, una bucată pulover bleu lucios, tricotat cu ochiuri mari, foarte gros şi foarte lărgomănos, plus vreo cîteva alte nimicuri pe care nu mi le pot aminti, nefiind prea colorate. Pantalonii erau extrem de largi, i-am ascuns într-un dulap şi m-am uitat la ei periodic, i-am verificat luni, ani în şir. Culoarea era pur şi simplu năucitoare, de fapt a fost singura piesă vestimentară în nuanţa aceea pe care am deţinut-o vreodată, dacă nu pun la socoteală nişte şlapi de plajă scofîlciţi. Oricum, între timp am plecat la facultate, am uitat de pantaloni şi i-am zărit mult prea tîrziu, îi îmbrăcase maică-mea, sătulă de aşteptare. Flanelul nu prea ştiu ce s-a întîmplat cu el, dar cert este că l-am purtat la şcoală, de prin clasa a cincea, deşi era mult prea mare pentru mine. Cînd nu îl luam eu, îl îmbrăca maică-mea la serviciu. Era universal.

Prima excursie printre grămezi 

Cîndva, cred că prin clasa a şasea sau a şaptea, bunică-mea de la Craiova mi-a împuiat capul cu poveşti din Pelendava, o piaţă de vechituri din Craiova unde cică existau haine de toate formele, mărimile, culorile, firmele etc., vîndute la preţuri atît de mici încît oricine îşi permitea să plece de acolo cu cel puţin o plasă. Haine la kilogram. De fiecare dată cînd venea pe la noi, în vizită, îşi aducea în bagaj piese vestimentare cumpărate din tîrg, îmi prezenta diverse flanele, tricouri cu înscrisuri nemţeşti, papuci „aproape noi, de piele moale“, fuste înflorate şi alte nebunii. Pe toate le etala extrem de mîndră, mă uimea de fiecare dată şi îmi spuneam că de unde au venit toate astea sigur este ceva şi pentru mine. Sincer, înaintea vacanţei de vară, cînd ar fi trebuit să o vizitez şi eu, chiar visam noaptea că ajung într-un loc fantastic, destul de greu de imaginat în detalii concrete, oricum un spaţiu cu milioane de blugi, tricouri mulate, baticuri din ţesături fine, adidaşi de firmă, bluze cu nasturi uriaşi, mă rog, tot ce mai putea visa mintea mea înfierbîntată de copil cu prea puţine perechi de pantofi sub pat. 

În fine, a venit şi ziua în care am ajuns la Craiova, am mers în tîrg, aveam bani la mine căci o bătusem pe maică-mea la cap un an întreg. Nu prea mai ştiu ce strigau vînzătorii, oricum fiecare încerca să atragă clienţi, într-un loc atîrnau foarte multe haine de piele pe umeraşe strîmbe, oamenii scărmănau înnebuniţi în grămezi cît mine de mari. Mi-a rămas în cap un tip care îşi cumpărase un maiou şi îl proba în mijlocul pieţei. Cu toţii încercau hainele pe loc, trăgeau fustele peste pantaloni, se băgau unii în faţa celorlalţi, tîrau după ei plase pline şi nu se puteau linişti pînă nu îşi goleau portofelele. Bunică-mea căuta în grămezi atît de calmă încît mă enerva, eu voiam şi mai mult, şi mai mult, şi mai mult, să văd tot, să probez tot, să verific, să ating. Am plecat un pic dezamăgită, cu mirosul ăla ciudat în nări, cu prima şi ultima mea salopetă de blugi în plasă. Îmi venea un pic strîmtă şi era destul de scurtă, bunică-mea mi-a zis totuşi că e frumoasă, că nu are nimic, e „pescărească“. M-am întors la Severin nu foarte mîndră de mine, dar oricum toţi tipii de 13 ani de pe strada mea au fost impresionaţi, nimeni altcineva nu mai avea salopetă de blugi. 

Prima bişniţă  

Pînă pe la liceu nu am mai avut alte experienţe extraordinare legate de hainele second-hand. Mă nelămurea totuşi denumirea. Adică pricepeam că e vorba de haine vechi, dar numele mă făcea să cred că exista o mînă, o singură mînă care le folosise. Acum, a doua mînă, asta, mîna mea dreaptă, cu degetul auricular un pic cam strîmb, ea era cea care stăpînea îmbrăcămintea. M-am întors la hainele second-hand cînd am ajuns la liceu şi am început să am nevoie de bani. Am descoperit un magazin în celălalt capăt al oraşului, în apropiere de blocul unui unchi, motiv pentru care trebuia să fiu cu maaaare băgare de seamă dacă chiuleam ca să merg acolo. Făceam asta cel puţin o dată pe săptămînă, miercurea la prima oră, pentru că atunci primeau marfă. Tot drumul pînă acolo era o adevărată aventură, mă încerca o emoţie pe care o mai am azi doar dacă... OK, m-am gîndit pentru cel puţin două minute şi da, nu mă mai încearcă azi o astfel de emoţie cu nici o ocazie. Oricum, îmi verificam banii de vreo patru-cinci ori, erau puşi în ordinea importanţei în portofel, aveam cu mine vreo două plase mai mari, o tîram evident şi pe colega mea de bancă, Sorina, tot drumul ne făceam planuri. 

Auzisem că la magazinul acela, dacă te duceai imediat după ce băgau marfă, puteai găsi haine de firmă, aproape noi, pe care mai apoi le puteai vinde mai scump, dar oricum nu atît de scump ca în oraş. În fine, ideea era să facem o grămadă de bani, brusc, dar şi să oprim pentru noi cele mai mişto haine. Nu ne-a mers, normal că nu! O săptămînă, două, trei, am devastat toate rafturile, am îndesat haine de toate mărimile în plase, am dus cu noi la şcoală toate acele haine, am suportat în clasă mirosul de rufe second-hand, le-am spălat pe rînd, ca să nu mă prindă maică-mea, şi mai apoi le-am ascuns în dulapuri. Probabil vreo zece la sută din ele le-am purtat. Cu restul zău dacă am habar ce s-a întîmplat, probabil că în continuare burduşesc dulapurile alor mei, care se plîng de fiecare dată că nu mai au loc de atîtea haine. Atît ştiu, că atunci am devenit generoasă cu maică-mea, i-am cumpărat tot felul de pulovere în culori turbate, chiar şi o rochie mov, frumoasă ca un sac, plus multe alte chestii extrem de nefolositoare, croite pentru alte corpuri, haine pe care nimeni nu le-a mai îmbrăcat şi despre care nu se mai ştie nimic.

Prima rochie roşie 

Olivia, 20 de ani, înaltă, slabă, ochi imenşi, în fiecare zi altă pereche de tenişi în picioare. Îi cumpăra de la „ocico“, din Reşiţa, şi îmi povestea de piaţa aia în fiecare zi, obsedant, ca despre un tărîm miraculos. Pur şi simplu, m-am îndrăgostit i-re-me-di-a-bil! Preţuri mici, haine de firmă, uite şi asta o am de aici, şi asta, şi asta, etichetele bluzelor ei mă înnebuneau, plus că îmi doream cu disperare nişte tenişi frumoşi, de preferinţă roşii, de firmă, ieftini cît un bilet de autobuz. N-am ajuns niciodată la „ocico“ în Reşiţa, deşi planificasem o excursie, de sute de ori. În schimb, tot Olivia m-a iniţiat într-ale tîrgurilor din Timişoara.  

Flavia şi Aurora, raiul studenţilor şi al pensionarilor. Două bazaruri imense, pline de orice, cicolată la borcan, nostalgiile copilăriei, mai scumpe ca în oraş, desigur, dulciuri ungureşti, sîrbeşti sau nemţeşti, cosmetice aproape de firmă, haine noi furate de pe banda celor mai mari, cunoscute fabrici din Europa, detergent, vegeta, cafea, vechituri. 

Prima dată cînd le-am vizitat, avusesem experienţa trăită în Craiova, în Pelendava. Singura diferenţă era că aveam ceva mai mulţi bani în buzunar şi mă puteam rătăci în voie printre grămezile cu haine. Nu mai ştiu ce strigau vînzătorii pe atunci ca să te atragă, oricum era o hărmălaie greu de descris în cuvinte. Era o duminică din aia studenţească, plecasem de la Cămin fără să mîncăm şi, pe bune dacă nu, singurul lucru important era să ajungem la timp în Flavia, înainte ca vînzătorii să îşi strîngă calabalîcul şi să se dispară. Din tot ce mi-am cumpărat acolo îmi mai amintesc foarte clar o cămaşă cu mînecă scurtă, în dungi, şi un tricou în culoare de camuflaj. Lîngă ele s-au adăugat însă alte nenumărate bluze, pantaloni, curele, două genţi, un portofel, o şapcă şi o rochie puţin mai mare. Era primăvară.  

Micuţa noastră excursie duminicală s-a perpetuat la nesfîrşit, de-a lungul facultăţii, a devenit cel mai simplu obicei de weekend. Îmi trecea, desigur, prin cap, că hainele acelea aparţin unor oameni morţi. Mă frămînta uneori ideea că blugii au călătorit săptămîni în şir cu vaporul, din ţări exotice, şi că au adus cu ei cine ştie ce bacili la care eu mă expuneam cu cea mai mare plăcere. Dar satisfacţia enormă de a răscoli prin grămezile cu haine pur şi simplu învingea de fiecare dată.  Cu cel puţin 30% dintre amicii mei m-am împrietenit şi mai tare după ce am mers împreună la cumpărături în tîrg. De cel puţin o sută de ori, cînd m-am dus acasă, maică-mea m-a întrebat dacă n-am văzut ceva interesant şi pentru ea în bazarul ăla de care vorbea toată lumea. Am purtat doar o singură dată cel puţin 70% din hainele second pe care mi le-am cumpărat. Despre 50% dintre ele nu mai ştiu nimic, habar nu am pe unde zac ascunse. Aproximativ toate rudele mele mi-au spus, cel puţin o dată: „Uite ce mi-am luat! Vezi ce material? Eee, tu cam cît crezi că a costat?!“.  Între timp, m-am angajat şi nu mi-a mai ars de tîrguri. Povestea nu are morală. Astă-vară, dintr-odată, mi-am dat seama că n-am mai trecut prin Flavia de ceva vreme. Aşa că m-am dus, tot într-o duminică, şi mi-am cumpărat o rochie roşie, vintage, de fapt singura rochie de această culoare pe care o am. Am ţinut-o o vreme pentru cine ştie ce ocazie specială, dar într-o zi m-am gîndit că ar fi bine să o port pur şi simplu „prin casă“. M-am machiat, mi-am făcut unghiile, m-am îmbrăcat, mi-am luat pantofii cu toc şi apoi m-am tolănit la televizor. A fost un mic deliciu care mi-a adus aminte că încă nu am îmbătrînit.

Lavinia Bălulescu este jurnalistă şi scriitoare.

Mai multe