Istoria secretă a răului românesc

Victimologia română are doi adversari foarte incomozi: istoria. Nu reuşim, adică, să desfacem, raţional, suma evenimentelor trecute, în istoria binelui şi în istoria răului românesc. Lucrăm cu ideea generală de "istorie" pe care am convertit-o într-un recitativ nevrotic, într-un fel de a vorbi obsesiv şi circular despre patimile românilor. Acest obicei de "popor necăjit" e, de fapt, o manevră foarte abilă de "mincinos instruit", un act de autopropagare încărcat de patologie. El permite subiectului să iasă în lume sub altă înfăţişare, să îşi proclame calităţile, în afara palmaresului istoric propriu-zis care zace deformat, dacă nu sfărîmat, în legendă. Realitatea istorică a devenit, astfel, sub presiunea istoriografiei oficiale şi a mitologiei publice româneşti, un document aproape irecuperabil, dar şi un autoportret în care mentalitatea naţională îşi expune resorturile. Vrem, adică, să spunem, în mod repetat, ceva foarte neadevărat despre istoria noastră şi reuşim, astfel, să spunem ceva foarte important şi în neregulă despre noi. Încercăm să mutăm centrul răspunderii cît mai departe şi facem din realitatea externă potrivnică o forţă covîrşitoare şi un alibi cuprinzător. Fuga de şi din realitate e primul indiciu al tulburărilor de personalitate. În istorie, acelaşi comportament semnalează o nemulţumire profundă şi o conştiinţă încărcată. Ce avem deci să ne reproşăm, de fiecare dată cînd descoperim, ajutaţi de istorici sau într-o discuţie de terasă, că "românii au stat în calea barbariei, au apărat Occidentul nerecunoscător (care a profitat, spre a-şi înălţa catedralele) şi s-au deprins cu vitejia, în singurătate"? Notre Dame şi cota poloneză În primul rînd: lipsa de succes istoric. Românii n-au reuşit prea mult şi prea bine, cum s-ar zice, "de la înfiinţare pînă în prezent". Ungurii, polonezii, cehii s-au bucurat de o "tragere la sorţi" mult mai norocoasă, au clădit mai mult, sînt mai prezentabili şi mai prizaţi în lumea bună. E adevărat? Nu. Am reuşit, de fapt, mult mai mult decît ne închipuim. Dacă nu izbutim să vedem ce ne-a ieşit, asta e pentru că nu vrem să judecăm raţional istoria. Cum spuneam, această situare nevrotică a rezultat într-o formă de orbire parţială care dă o importanţă ieşită din comun istoriei răului românesc şi exclude istoria binelui românesc. Să le luăm pe rînd. Istoria "vitregiilor" româneşti cuprinde desigur o exagerare uriaşă, dar nu e un fals. Ocupaţiile străine şi aservirile nefaste abundă. Dar nu sînt cu nimic mai grave sau mai frecvente decît necazurile altor popoare. La drept vorbind, nu există neamuri în carantină. Toate popoarele şi-au luat porţia de catastrofe. Istoria nu e, aşa cum ne vine nouă să credem, o formă de prăpăd "pe secţiuni". Cine crede că Occidentul şi-a răsfoit cuminte cultura, la adăpostul paravanului apărat eroic de români (şi de sîrbi - alţi bolnavi de eroism ignorat) se înşală. Mai întîi, pentru că marea cultură a Occidentului, inclusiv Catedralele, erau gata de mult. Pe la 1340, Notre Dame fusese deja predată la cheie. În al doilea rînd, adepţii eroismului românesc euro-salvator şterg, dintr-o mişcare, zbuciumul destructiv al anarhiei militare feuale, al revoluţiilor, războaielor civile şi religioase europene. La fel de greşită e ipoteza unui Occident conspirativ care a profitat de noi, spre a apăra un "occidentalism" de care occidentalii înşişi nu aveau habar, la acea dată. În plus, nu e clar de ce anume am fi apărat noi valorile Occidentului fără să ne simţim, altfel, deloc tentaţi să le preluăm. Am suferit, indiscutabil. Prezenţa răului în istoria românească e incontestabilă. Însă ea nu a atins pragul de exterminare, fixat de cota poloneză sau ucraineană sau bielorusă. Nu are rost să ne plîngem. Dacă am fi un pic mai raţionali, am avea destule motive să fim mulţumiţi. Istoria binelui românesc e prodigioasă. 1850-2007 - Loteria Română cu noroc Obişnuiţi să facem recensămîntul caragialesc al nenorocirilor (cinci secole la turci, trei la unguri, unu la fanarioţi), sărim peste situaţiile frecvente în care românii nu au fost perdanţii, ci beneficiarii istoriei. Între 1850 şi 2007, istoria binelui românesc e foarte activă. În numai 150 de ani, istoria lucrează cu o acceleraţie suspectă de proromânism. Statul român apare (tîrziu, dar nu mult mai tîrziu decît construcţiile belgiană, italiană, germană), devine stat naţional integral, supravieţuieşte catastrofei comuniste şi e reintegrat, prin admiterea în NATO şi UE. Ce ne scapă e gradul de participare extraordinar al istoriei, uluitoarea ei amabilitate constructivă, favoritismul deşănţat cu care împrejurările fac jocul românilor. Forţele istorice, pe care ne-am obişnuit să le blestemăm, lucrează de 150 de ani, vîrtos, în folosul României. În fiecare din aceste momente, centrul de densitate istorică se mută spre Est, suficient de aproape de bazinul naţional românesc. Astfel, la jumătatea secolului al XIX-lea, "chestiunea orientală" devine prima problemă a Europei, iar războiul Crimeii aduce Occidentul în atelierul istoric românesc. Primul război mondial începe foarte rău, dar sfîrşeşte teatral, cu alinierea unei constelaţii sută la sută favorabile României. Degradarea Imperiului Sovietic înlesneşte decisiv, în 1989, căderea abjectului regim comunist românesc. După 11 septembrie 2001, Estul Europei devine o zonă limitrofă vitală a centrului de operaţiuni oriental şi asta relansează candidatura României la alianţa NATO. România nu mai e parte a unui spaţiu indiferent. De la 1 ianuraie 2007, ea devine limita răsăriteană de interes şi extindere a blocului european. Abia aici e de făcut bilanţul: cîte popoare se pot lăuda cu asemenea tragere la sorţi? Olandezii, de pildă, sînt mult mai obişnuiţi cu conjuncturi nenorocoase (pe care se pricep să le transforme în împrejurări favorabile). Polonia are motive serioase să se considere capitală europeană a nenorocului. Ideea după care (doar) istoria României e egală cu suma persecuţiilor şi nedreptăţilor e o aberaţie care îndepărtează din conştiinţa publică un secol şi jumătate de-a dreptul remarcabil. Oare de ce? De ce colecţionăm autori Ne apropiem de diagnostic. Recapitulînd, comportamentul interpretativ al românilor tinde să ignore realitatea pozitivă şi să supraestimeze rolul adversităţii (o situaţie descrisă salutar de Lucian Boia, în Istorie şi mit în conştiinţa românească - Editura Humanitas, 1997). Altfel spus: răul are autor, binele nu. Ştim cine a făcut răul, dar nu ne interesează paternitatea binelui. Sîntem volubili cînd descriem regia răului, iar asta lasă să se întrevadă o mare "goană după autor", după figura unui altcineva care acoperă orizontul şi ne scoate din cauză. Această insistenţă sugerează o anume descărcare de tensiuni, provocată de excesul de atribuire. Cu cît mai largă identificarea făptaşilor, cu atît mai restrînsă cercetarea titularului prim al istoriei româneşti: românii. Vrem să ştim că istoria noastră e o paradă de nedreptăţi, tocmai pentru că le putem atribui un alt autor. În schimb, nu vrem să cercetăm paternitatea binelui şi preferăm să nu îi atribuim un autor. Nu vrem sau ne temem? Şi de ce ne-am teme? Nu cumva de bănuiala că nu ne stă prea bine în postura de autori? În fond, adevărata măsură a meritului şi a capacităţii e ce ne-am făcut nouă, cu mîna noastră. Palmaresul român-român, şi nu altceva, contează cu adevărat. De aici vin sau nu vin siguranţa, liniştea şi onoarea. În această zonă ne lămurim dacă sîntem apţi sau, dimpotrivă, avem probleme de nemărturisit. Iar acest bilanţ spune că, în ce priveşte relaţiile români-români, am făcut prea puţin sau am făcut-o lată. Asta înseamnă că nu am reuşit să construim societăţi coerente, ci am repetat modelul colectivităţilor scindate, cu elite dominante şi majorităţi mizere. Şi mai înseamnă că avem o capacitate de agregare redusă, din care au rezultat state slabe şi ordini publice profund corupte. Nu am reuşit, atît cît a ţinut de noi, să construim un sistem civilizat de relaţii, de la român la român. De aici sentimentul secret de jenă şi umilinţă pe care îl declanşează discuţiile despre realitatea istorică românească. De aici fuga după alţi autori de istorie. Marile noastre eşecuri interne pot fi, desigur, explicate. Ele au legătură cu o străveche lipsă de coeziune, cu o teamă de convieţuire pe care n-am depăşit-o niciodată. Am fost mereu o cultură lingvistică de uz personal, compatibilă cu grupurile restrînse şi înrudite: familia, clanul, reţeaua, facţiunea. Această formulă presupune excluderea grupului rival. Pe acest drum nu aveam cum să înaintăm spre o cultură socială şi politică unitară. Însă, oricare ar fi explicaţiile, aceste eşecuri de coeziune sînt permanenţe, nu accidente. Ideea după care a trebuit să aşteptăm comunismul pentru a deveni deficitari e un clişeu salvator, nu o realitate istorică. Marea întrebare nerostită a istoriei româneşti e: a avut comunismul mai mult de distrus sau mai mult de dezvoltat, în România?