Istoria celor mici
Rîndurile ce urmează nu constituie sinteza unor observaţii sociologice sistematice asupra cunoştinţelor tinerilor despre comunism, sînt mai degrabă o schiţă. Altminteri, sînt cît se poate de sceptic în privinţa obţinerii unor date credibile în acest sens. Măcar datorită experienţei mele în observarea „societăţii socialiste multilateral dezvoltate“, dar mai ales datorită deschiderii în relaţia meu cu studenţii, din ultimii 20 de ani. Orice observator lucid poate constata că şi generaţiile mai vîrstnice sînt nehotărîte în aprecierea regimului comunist, ca atare nu putem avea aşteptări prea mari de la tineri. Am mai spus-o şi o repet: imaginile distorsionate (într-un sens sau altul) ale tinerilor despre trecutul de dinainte de 1989 se datorează, înainte de toate, părinţilor care, bulversaţi de amploarea schimbărilor, preferă să tacă sau, mai rău, să construiască un trecut diferit. Nimic neobişnuit în acest fenomen. S-a întîmplat la fel şi în jurul schimbărilor din 1948. (De aici şi vorba bătrînilor comunişti marginalizaţi de Ceauşescu – devenită loc comun: ce puţini am fost şi ce mulţi am rămas!)
Mediul familial neprielnic explicării clare şi echilibrate a trecutului a fost întărit şi de şcoală, şi de mass-media postdecembriste. Prima – prin pierderea de prestigiu, cea de-a doua – prin maniheism şi superficialitate.
Mărturisesc că la început am fost şi eu contrariat de această incoerenţă a părerilor şi a imaginilor despre trecutul recent, dar am fost totodată conştient că cea mai bună metodă de a-i „trezi“ pe studenţi nu constă în nişte explicaţii savante, cursuri raţionale, ci în a-i pune pe aceştia în situaţia de a investiga ei înşişi acest trecut.
Chiar dacă nu am insistat asupra acestui fapt pînă acum, volumele editate în colaborare cu regretatul Sorin Stoica, cu Theodora-Eliza Văcărescu, Antonio Momoc şi Florentina Ţone, conţinînd interviuri de istorie orală, realizate de studenţi, au avut şi un scop paideic. Am vrut ca studenţii să pătrundă nemijlocit în „istoria celor mici“, să audă, să vadă şi alte imagini ale trecutului decît cele oferite de mass-media şi de şcoală. Sigura indicaţie metodologică – să formuleze întrebări pe baza celor spuse de interlocutorul vîrstnic – urmărea diminuarea influenţei mediatice şi obţinerea unui document de istorie socială. Ca studentul să-şi dea seama că există mai multe trecuturi şi că imaginile promovate de mass-media sînt susceptibile de nuanţări.
După cum era de aşteptat, sfatul profesorului nu a fost ascultat pe deplin (sau chiar deloc!), studentul întrerupînd cursul normal al unei convorbiri despre viaţa interlocutorului cu întrebări prefabricate (de alţii) despre trecut. Această atitudine spontană a avut totuşi avantajul de a identifica şi de a inventaria – sumar, pentru prezentul scurt articol – manifestări spontane ale viziunilor acceptate despre trecutul comunist. Cu alte cuvinte, am început să fiu atent nu doar la răspunsuri, ci şi la întrebări. Clasificînd tipurile de întrebări, am identificat patru categorii de atitudini sau patru grupuri.
Primul grup este format din cei ferm convinşi că regimul de dinainte de ’89 este, de la un capăt la altul, univoc negativ. La o remarcă a interlocutorului cu privire la mersul la biserică, studenta, contrariată, replică: „Totuşi, pe vremea comunismului mersul la biserică era interzis… Dacă voiai să te duci la biserică, trebuia s-o faci pe ascuns şi să te rogi să nu te pîrască nimeni.“ Un alt student ştie precis: „În momentul în care îl urmăreai pe un vecin, de exemplu, şi aduceai informaţii Securităţii, erai destul de bine plătit.“
Cea de-a doua categorie de atitudine faţă de regimul comunist este favorabilă acestuia şi se manifestă mai ales defensiv. Reacţionînd la povestirea critică a interlocutorului, un student a spus: „Dar totuşi, în perioada comunistă au fost construite Canalul Dunăre - Marea Neagră, metroul bucureştean, Casa Poporului şi Centrul civic…“ Cînd un alt subiect deapănă amintiri despre nedreptăţile din gospodăria colectivă, studentul contraatacă cu întrebarea: „Care a fost partea bună din CAP-urile de dinainte de 1989?“
Cei aparţinînd categoriei a treia îşi pun capul la contribuţie şi îşi dau seama că lucrurile nu pot fi judecate simplist, în alb şi negru, şi pune întrebări de tipul: „Cum se făcea că spuneaţi bancuri cu Ceauşescu fiind membră de partid?“ O altă studentă încearcă să înţeleagă un paradox aparent al anilor ’80: „Aveau serviciu, aveau bani, dar nu aveau mîncare, cum aşa?“
Cea de-a patra categorie excelează prin întrebări de o naivitate tulburătoare. De pildă, un interlocutor ajunge cu povestea vieţii în anii ’90 şi pomeneşte de înfiinţarea unui magazin propriu. Studentul întreabă nestingherit: „Nu puteaţi să vă privatizaţi înainte de 1989?“ Un altul vrea să ştie, într-un lung şir de întrebări de tip chestionar, dacă „exista libertatea cuvîntului în Radio, TV şi presa scrisă?“, pentru ca, în final, să dea lovitura cu întrebarea: „Aţi fost fericită în perioada comunistă?“ Ceea ce este însă îmbucurător e că oamenii simpli nu se pierd cu firea şi nu cad în capcana acestor întrebări nefericit formulate, ci răspund, în majoritatea cazurilor, nuanţat şi firesc. Adică, interlocutorii tinerilor nu au teoretizat, poate nici nu au conştientizat caracterul regimului, dar au ştiut să facă distincţia dintre palierele sociale, între regimul comunist ca sistem politic şi societatea locală ca sistem autoreglator. În ciuda intoxicării spaţiului public, nu văd de ce nu ar deprinde şi tinerii o receptare nuanţată a trecutului.
Zoltán Rostás este profesor de sociologie la Universitatea Bucureşti, coordonează proiecte de istorie orală şi de istoria alternativă a sociologiei.