Islamizarea Occidentului şi islamismul ca ideologie totalitară o dezbatere din interiorul islamului

A afirma că asistăm la islamizarea Occidentului este deja o afirmaţie care poate primi acuzaţia că este vorba de încălcarea unei reguli de corectitudine politică. Dacă politicienii nu vorbesc despre acest fenomen, pentru a nu pierde din electoratul propriu sau, dimpotrivă, vorbesc în exces, pentru a cîştiga electorat sau a-şi menţine simpatizanţi, în mediul cultural putem discuta despre acest fenomen fără astfel de constrîngeri. Există totuşi un oarecare consens că despre islamizarea Occidentului nu este indicat a se discuta în universităţile europene, deoarece în cazul acestora vorbim de studenţi cu sensibilităţi diferite, care-i pot acuza pe cei care dezbat despre acest subiect de islamofobie, mai ales atunci cînd vorbim de studenţi proveniţi din emigraţia musulmană recentă, dar şi din familii musulmane mai demult stabilite în Occident. La prima vedere, descendenţii din aceste familii ar trebui să privească cu mai multă detaşare orice discuţie despre prezenţa islamului în Occident, dar lucrurile nu stau deloc aşa. În Germania se discută intens în acest moment dacă nu cumva milioanele de rezidenţi musulmani, aflaţi la a doua sau chiar a treia generaţie, nu ar trebui să primească cetăţenia germană, pentru a nu avea un statut incert. Cu această ocazie, s-a descoperit că un procent infim de musulmani au cetăţenia germană, ceea ce generează în mod evident frustrări ce nu neapărat iau forma islamismului radical.

Prin urmare, a discuta despre islamizarea Occidentului nu este o discuţie interzisă, dar este în general ocolită tocmai datorită numărului consistent de musulmani din Europa care s-ar simţi lezaţi. Pe de altă parte, nu este deloc indicat a nu vorbi despre această temă, a o lăsa să fie exclusiv apanajul partidelor extremiste sau populiste. 

Democraţii Suedezi, un partid populist situat mai aproape de extrema dreapta a eşichierului politic, au cîştigat voturi denunţînd apariţia în limba suedeză a unui cuvînt care s-ar traduce prin „lucruri despre care nu este bine să vorbim”, militînd pentru libertatea de exprimare chiar şi atunci cînd pot fi lezate sentimentele unei minorităţi. Într-adevăr, într-o societate liberă nu trebuie să existe „lucruri despre care nu putem vorbi”. Pot exista însă „lucruri despre care nu trebuie să vorbim”, în sensul de a ne înfrîna primul impuls, sau putem vorbi liber despre islamizarea Occidentului, de pildă, fără a fi acuzaţi că au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare şi s-a ajuns la acea formă de „limbaj al urii” (hate speech), limita depăşită a ceea ce se poate spune fără a pune într-o situaţie incomodă un anumit public sau fără a produce o discriminare? Întrebarea este deschisă, iar dezbaterile politice prin care se încearcă a se da un răspuns ar trebui scoase din zona extremelor. 

Putem însă vorbi liber despre islamizarea Occidentului în cărţi, articole, dezbateri publice. Occidentul asigură cadrul de desfăşurare a unei asemenea manifestări tocmai pentru că este bazat pe respectul acordat diversităţii opiniilor. Islamul este prezent în Occident de secole, a participat la crearea acestui spaţiu de manifestare a ideilor, fiind prezent neîntrerupt în zona Balcanilor sau secole după apariţia creştinismului în Spania. Niciodată cultura occidentală şi islamul nu s-au aflat în opoziţie radicală, ci mai mult a fost vorba de o temere a unei invazii otomane, trei secole neîntrerupt după căderea Bizanţului, în contextul în care Imperiul Otoman se afirmase ca o putere redutabilă, mereu în expansiune teritorială. Occidentalii au căutat să înţeleagă islamul, să se impună uneori prin expansiuni teritoriale (Cruciadele), să ofere argumente în favoarea creştinismului şi în contra islamului. Pînă la doua jumătate a secolului 20 putem vorbi despre o coexistenţă bazată pe conştiinţa propriilor limite. Atunci cînd Occidentul a încercat să se impună în zonele majoritar musulmane (francezii şi englezii în Siria şi Palestina, Imperiul Austro-Ungar în Bosnia, Italia în Africa etc.), s-a mers în continuare pe ideea de convieţuire relativ paşnică, prin respectarea fiecărei religii sau puteri politice, locale sau globale. 

Abia ulterior, atunci cînd ţările islamice au rămas în urmă din punct de vedere economic ori, mai exact, locuitorii lor au realizat acest lucru, prin comparaţie cu Occidentul, şi cînd ţările occidentale au avut nevoie de forţă de muncă pe care nu o puteau asigura din resurse proprii, datorită avansului fără precedent din punct de vedere economic, a început să se manifeste în Occident islamul radical. Numărul mare de musulmani a făcut ca procentul celor radicalizaţi să crească. Politica de a izola comunităţile musulmane, dublată de tendinţa acestora de a se autoizola, de a crea enclave în oraşele occidentale, a dus la apariţia unor conflicte sau la forma extremă a terorismului. În ultimii ani, a început să se vorbească despre islamizarea Occidentului, înţelegînd prin aceasta tendinţa islamului de a acapara civizaţia occidentală şi a nu se rezuma la a rămîne în spaţiul gîndit ca fiind adecvat de către politicienii din ţările occidentale. 

Puţini sînt gînditorii occidentali care au scris despre cum ar trebui să fie tratat acest fenomen, în ce măsură este prezent, care sînt riscurile şi mai ales care sînt soluţiile, pentru a nu fi formulată acuzaţia de islamofobie. Printre aceştia, Pierre Manent, în cartea Situation de la France, apărută în 2015. Mai puţini au fost acei gînditori de origine arabă care, naturalizaţi în Occident, au reflectat despre întîlnirea dintre islam şi Occident. Printre aceştia se numără Amin Maalouf, prin Cruciadele văzute de arabi (1983), Les identités meurtrières (1998) sau Naufragiul civilizaţiilor (2019). 

Foarte puţini au fost şi sînt acei autori care vorbesc despre islamizarea Occidentului din perspectiva unor persoane care nu-şi reneagă apartenenţa la islam. Printre aceştia se numără Boualem Sansal, născut în 1949 în Algeria şi naturalizat în Franţa. Aceasta a primit, pentru cartea sa din 2015 intitulată 2084. La fin du monde, Marele Premiu al Academiei Franceze. Într-un interviu cu Cristian Pătrăşconiu publicat în România literară din 19 ianuarie 2024, Sansal afirmă foarte clar: islamul nu este compatibil cu democraţia occidentală, dar, şi mai mult, nici cele două culturi nu sînt compatibile, dînd drept exemplu propriile sale cărţi apărute în limba franceză care nu găsesc editori pentru a fi traduse în limba arabă. Sansal explică de ce islamul a devenit radical: la început, pînă spre anul 1000, dezbaterile erau deschise în interiorul islamului, dar ulterior a apărut o fragmentare foarte amplă în interior (mult mai amplă decît în interiorul creştinismului, dar mai puţin cunoscută în Occident). Pentru a extermina mişcările interne rivale, a avut cîştig de cauză ramura radicală care susţine că, de fapt, Coranul a fost scris de Allah şi ca atare nu poate fi interpretat. Aşa s-a ajuns la radicalizarea din ce în ce mai vizibilă a islamului: o luptă internă pentru putere, la nivel teologic, care a dat naştere unei mişcări radicale. Prin urmare, este inutil a face diferenţa dintre islam şi islamul radical: într-un anumit sens, radicalizarea ţine de esenţa islamului. Această radicalizare a făcut ca Occidentul să fie privit exclusiv ca un duşman şi nu ca un partener, iar musulmanii ca fiind veniţi în Europa să aducă după sine unica versiune a islamului în modernitate, cea radicală. S-a ajuns astfel la islamizarea Occidentului, un fenomen de care, susţine Sansal, Occidentul nici măcar nu este conştient. 

Dincolo de consideraţiile lui Sansal despre relaţia dintre islam şi Occident, ceea ce reţine atenţia este că acesta vorbeşte despre o „frică” a intelectualilor din Occident de a vorbi despre acest fenomen. Deoarece această temere a dus la lipsa unui punct de vedere, tema a fost acaparată de extrema dreapta. Paradoxal, afirmă Sansal, deoarece islamul radical este apropiat, de fapt, de extrema dreapta, ca şi de extrema stînga. Islamismul, fascismul, comunismul folosesc aceleaşi tehnici, afirmă Sansal – „tehnici de a cultiva frica, de a stăpîni lumea prin puterea ideologiilor, tehnici de subjugare”. Este vorba de un discurs care atrage tînăra generaţie printr-un fel de „magie”, aşa cum odinioară discursul bazat pe ura de clasă sau de rasă recruta adepţi. 

O întîmplare fericită face ca Boualem Sansal să fi acordat în acelaşi timp un interviu în Le Point, ediţia din 25 ianuarie. Sansal explică în acest interviu că a intuit islamizarea Occidentului încă de cînd a fost nevoit să se refugieze în Franţa şi mai ales după venirea la putere a islamiştilor în Algeria la începutul anilor 1990. Mergînd în banlieue în Franţa, Sansal a constatat că există o asemănare uimitoare cu momentele care au dus în Algeria la manifestarea deplină a islamului radical, în timp ce autorităţile de la Paris considerau problemele islamului în Franţa ca fiind marginale. Atacul terorist de la Charlie Hebdo a confirmat intuiţia lui Sansal, din păcate. Astăzi, afirmă Sansal, Hamas este exponentul cel mai vizibil al acestei forme de islam radical, sub forma unui conflict prin care se doreşte ca palestinienii să fie total scoşi de sub influenţa Autorităţii Palestiniene şi puşi sub tutela totală a Iranului. Deoarece Hamas are ca scop eliminarea întregii comunităţi evreieşti din Israel, scopul său este genocidar şi, din acest motiv, „nazismul şi islamismul au în comun caracterul totalitar”. De altfel, ne aduce aminte Sansal, în 1941 marele muftiu al Ierusalimului Haj Amin al’Husseini l-a întîlnit pe Hitler şi şi-a mărturisit deschis admiraţia pentru exterminarea evreilor. 

Islamul radical de astăzi este o formă de ideologie totalitară, afirmă Boualem Sansal. Pentru acest autor, se poate pune semnul egalităţii între islamismul care are ca scop dominaţia Occidentului din interior, comunism şi nazism. Alţi autori asimilează islamul radical doar cu o formă de ideologie totalitară. În 2014, Hamed Ahmed-Samad publica în Germania cartea Der Islamische Faschismus. Eine analyse, tradusă în engleză în 2016 şi în franceză în 2017. Potrivit acestui autor, Frăţia Musulmană, Hamas, Hezbollah, Statul Islamic, Iranul, mişcările salafiste şi jihadiste au foarte multe puncte în comun cu fascismul, nu doar în prezent, dar şi pe parcursul istoriei comune care a dus la apariţia fascismului şi a islamismului. Cartea a provocat controverse nu doar în lumea islamică (autorul este supus unui fatwa, ordin de lichidare fizică, la fel ca şi Salman Rushdie), dar şi în Occident. Mohamed Sifaoui a publicat în 2021 cartea Les Fossoyeurs de la République. Islamo-gauchisme: l’enquête inédite, în care lansa ideea apropierii între islamism şi mişcările de extremă stînga, considerînd că este vorba de o apropiere care a început de fapt încă din anii 1970. Prin poziţiile sale, extrema dreapta hrăneşte apropierea islamului de extrema stînga, afirmă Sifaoui. Această carte a provocat de asemenea controverse, dar, dacă acceptăm premisele sale, înţelegem mai bine de ce Mélenchon apără în prezent Hamas sau îşi bazează campaniile electorale pe întîlniri cu musulmanii din banlieue care sînt deja radicalizaţi şi obţin astfel o confirmare a faptului că radicalizarea lor se bazează pe argumente venite şi din partea occidentalilor. 

A vorbi despre islamizarea Occidentului şi despre islamul radical ca avînd caracteristicile ideologiilor totalitare erau considerate pînă nu demult teme tabu. A iniţia dezbaterea despre aceste teme din partea autorilor occidentali a însemnat, inevitabil, lansarea acuzaţiei de „islamofobie”. Abia recent, atunci cînd Sansal, Ahmed-Samad sau Sifaoui au început să abordeze aceste teme din perspectiva unor autori familiarizaţi cu islamul dinăuntrul acestuia, cele două teme au început să fie acceptate de un public mai larg. 

Dezbaterea este deschisă. Occidentul, bazat pe libertatea de exprimare, este cadrul ideal pentru a purta o asemenea dezbatere, fără teama de a nu putea sau a nu trebui să fie abordate şi astfel de teme, în legătură cu care pot exista puncte de vedere foarte diverse. 

Radu Carp este profesor univ. la Facultatea de Științe Politice, Universitatea București. Cea mai recentă carte publicată, Război în Europa – Radu Carp în dialog cu Marianna Prisiajniuk (Editura Corint, 2022).