„Ireversibilul și nostalgia”

Un filosof francez pentru care am dezvoltat o fascinație neînduplecată în studenție, Vladimir Jankélévitch, a scris un studiu formidabil dedicat nostalgiei, analizînd toată încărcătura emoțională, socială și chiar politică a noțiunii care ajunge să definească viața în exil, condiția celui „plecat”. A fi și/și sau nici/nici, un etern străin printre alți străini, a fi prezent și totuși absent din viața ta, cum e să fii acasă și totuși în exil? În fața unei întrebări de tipul „Ce lăsăm în urmă?” n-aș putea răspunde decît raportîndu-mă referențial la ceea ce Jankélévitch numește „viața dublă”. N-aș putea spune că viața dublă se înscrie exclusiv în datele existențiale ale exilatului per se, ci este un dat imanent al vieții pe care-l purtăm cu noi în parcursurile noastre galopante. Devenim conștienți de viețile noastre duble atunci cînd spunem nostalgie. Nostalgia ca – așa cum spune în sine etimologia cuvîntului – suferință după un acasă (nostos – acasă și algos – suferință), o suferință provocată de un soi de dezrădăcinare, de acea schimbare de macaz pe cît de necesară poate uneori, pe atît de tranșantă psihologic și emoțional. 

Din acest unghi, o să răspund întrebării printr-o altă întrebare: cît de flexibilă e granița între „a lăsa în urmă” și nostalgia ca suferință după un timp și spațiu? Mai nuanțat: oare nu cumva ceea ce lăsăm în urmă e pură nostalgie? O nostalgie după lucrurile neîncepute sau lăsate neterminate în locurile din care am plecat, cu oamenii de care ne-am alienat sau cărora nici măcar nu le-am acordat o șansă să-i cunoaștem mai bine? E nostalgia regret? E nostalgia dor: dorul de casă, de părinți, de rețetele mamei sau ale bunicii, de străzile pe care hoinăream în alte vremuri sau pur și simplu dorul de oameni? Cînd, de fapt, tot ceea ce numim amintiri sînt încorporate în prezentul nostru și înmagazinate în memoria care ne produce gîndurile și stările curente. Cînd lucrurile pe care le-am lăsat în urmă se supraimprimă pe viețile noastre monocorde și banale, ca să-l citez din nou pe Jankélévitch. Cum gîndim trecutul și cum ne raportăm la el? Cum trăim prezentul în care, volens nolens, încorporăm mereu ceea ce lăsăm constant în urmă? 

Se împlinesc aproape zece ani de cînd m-am mutat din orașul în care m-am născut. Aradul, pentru mine, e azi un loc străin, un loc din care nu mai recunosc nimic, ale cărui străzi nu-mi spun nimic. Teatrul de păpuși unde mergeam odată cu mama e doar o altă clădire veche și insipidă azi, în proximitatea căruia nu mai sînt decît cafenele și baruri „boeme” ale căror mese sînt ocupate de oameni despre care mi se pare că trăiesc o formă de viață alternativă față de cum arată viața mea și a oamenilor cu care trăiesc în București. Dar asta nu e dezrădăcinare, căci, sub o formă sau alta, eu am luat Aradul cu mine. Locul a rămas încapsulat într-un timp care pentru mine e încă viu. Mă întreb adesea ce ar fi fost dacă. Ce ar fi fost dacă n-aș fi plecat? Ce ar fi fost dacă m-aș fi inserat și eu în evoluția organică a acestui loc? Ce ar fi fost dacă aș fi spus lucruri pe care m-am temut să le spun sau care m-ar fi întors? Cum ar fi arătat, la fața timpului, ultima discuție cu bunicul, alături de care am crescut, exact în ziua de dinaintea AVC-ului care l-a ruinat? Pentru mine, Aradul a încetat să mai fie un loc propriu-zis și au rămas numai aceste întrebări deschise. Nostalgia e legată de viețile pe care (nu) le-am (fi) avut și din care am rămas cu mici relicve personale, eu: cu gustul napolitanelor spirală cu cremă de cacao și cu zgîlțîitul tramvaielor Tatra pe piatra cubică din centrul orașului.

Într-o vreme m-am ocupat de studiul scriitorilor maghiari din Transilvania care au emigrat în anii grei ai comunismului. Rețin aici o anecdotă a lui György Dragomán, unul dintre cei mai apreciați scriitori maghiari contemporani. Aflat într-o călătorie „nostalgică” la Tîrgu Mureș în anii 2000, Dragomán spune cum orașul i-a lăsat un sentiment înfiorător de stranietate. Dar a simțit exilul, în egală măsură, ca pe un „nou acasă” impus, artificial și fabricat de urmările unei istorii nefaste. Și atunci răspunsul lui la exercițiul dedublării este literatura, unde rămîne intact tot ceea ce a lăsat în urmă. Singurul „acasă” pe care Dragomán îl recunoaște este orașul natal proiectat în literatura lui, în care (re)trăiește ceea ce a lăsat în urmă, își (re)trăiește viața din punctele în care dramatismul istoriei a suspendat-o în realitate.

Factual, întrebarea mă duce și mai mult cu gîndul la niște prieteni ucraineni, Maria și Andrei, pe care i-am cunoscut într-un bar din Barcelona și cu care am petrecut cîteva nopți vorbind despre ce au lăsat ei cu adevărat în urmă acum mai bine de o jumătate de an, cînd au plecat definitiv din Kiev. La nici 35 de ani, ei au lăsat în urmă nu doar un loc pe care nu-l va mai aduce înapoi nici moartea subită a lui Putin, nici o victorie spontană a Ucrainei, ci un sac de proiecte, aspirații și speranțe pe care le-au creat acolo, care erau încarnate în spiritul acelui spațiu. Acum, viețile lor din Kiev au rămas o capsulă dureroasă supraimprimată pe viețile lor de hoinari, de străini eterni printre străini. 

Lucrurile pe care le lăsăm în urmă sîntem, de fapt, noi. În noi ele continuă să existe sub o formă sau alta. Sau, mai degrabă, sînt acea nostalgie care declanșează gîndul a ceea ce am fi fost noi dacă... – sînt viața dublă. Ce lăsăm în urmă este, de fapt, fermentul de idei, de gînduri și nostalgii care ne împresoară prezentul.