Ipocrizie, seducție, manipulare

Despre Lună se spune că ar fi mincinoasă pentru că ia forma unui C atunci cînd descrește și, invers, seamănă cu un D atunci cînd crește. În plus, nu ni se dezvăluie decît dintr-o parte și putem doar să-i bănuim fața ascunsă. Cînd oamenii dau prin mimică, prin atitudine, prin cuvinte mesaje și semnale diferite de ceea ce simt, de ceea ce cred, în scopul de a obține un avantaj social, îi numim ipocriți.

Asemeni Lunii, ipocritul are întotdeauna o față rămasă mereu în întuneric, de fapt întunecată. Se spune că ipocritul are două fețe, cea pe care o arată și adevărata lui față, dar aș zice că uneori această față „adevărată” nici nu există, în sensul că sînt ipocriți care nici măcar nu au ce să ascundă, fiind total lipsiți de consistență, înspăimîntător de goi. Dincolo de mască se află un hău, un nimic negru ca noaptea. Ipocritul nu are viață interioară, nu are viață personală, la limită aș zice că nu are viață, fiind doar o carcasă versatilă care în orice împrejurare înfățișează masca potrivită situației, adică cea pe care o crede el adecvată. Ipocritul bine antrenat e ca un mecanism, ca o păpușă automată, setată pe un program de seducție, de captare a bunăvoinței celor din jur.

În orice situație nouă, sesizează imediat orizontul de așteptare și livrează exact ce-ar presupune scenariul unui comportament care i-ar putea aduce beneficii de imagine, înnodarea de noi relații folositoare sau un profit material. Ipocritul e orice numai idealist nu, cu toate că se prezintă cu aplomb drept apostol al celor mai nobile valori, apărător al dreptății, căuzaș al celor mai pure idealuri. Eficiența ipocritului este remarcabilă, ai zice că acumulează succes după succes, numai că mecanismul funcționează în gol, valoarea centrală a ipocritului este generarea sacadată, continuă și apoi întreținerea asiduă, cu orice preț, a bunei impresii pe care dorește să o lase tuturor celor pe care îi întîlnește.

Lipsit de creativitate, de originalitate, de idei și de sentimente, ipocritul nu are nimic de exprimat, el nu face decît să permuteze prefabricate, sintagme și citate ciupite din autori admirabili, este marele conformist și marele colecționar de idei primite de-a gata, pe care le deversează apoi torențial în urechile cui apucă. Ipocritul este într-o continuă, lacomă și nesătulă campanie de cucerire a unui public pe care îl flatează cu vorbe zemoase-mieroase și ar face absolut orice fandare, orice piruetă, orice reverență numai să obțină un loc fruntaș în „lupta pentru urechea celuilalt”. 

Ipocritul este marele dandy al relațiilor interpersonale, în sensul că trăiește și moare nu în fața unei oglinzi, ci trăiește (e un fel de a spune) și e gata să moară răstignit, în efigie, oglindit în ochii celor din jur. Face totul ca să fie literalmente și în toate sensurile bine văzut. La o adică s-ar lăsa țintuit, transformat în afiș multiplicat și lipit pe toate inimile pe care a reușit, cu meșteșug, să le „fure”. Ipocritul e un fel de vampir, un spectru care nu este vizibil în oglinda sa din dormitor, el dobîndește realitate doar prin imaginea regizată pe care se străduie să o proiecteze (dacă ar putea, ar face-o stroboscopic) în fața senină, în ochii mari și în mintea necoaptă a celor pe care reușește să-i amăgească să stea cuminți ca o pînză pe care să apară, imensă, o siluetă fantasmată, imaginea unei protectoare făpturi-cloșcă.

De fapt, este doar un trucaj abil prin care ipocritul, asemeni unui crocodil nemilos, reușește să se hrănească din hălcile de energie, de adulație naivă, înșfăcate cu plescăieli satisfăcute din privirile sau vorbele celor pe care i-a păcălit cu ochii lui umezi, i-a făcut să creadă că ar fi „un dar al vieții”, „o sărbătoare continuă”, „comoara la-ndemîna oricărui trecător”. Ipocritul știe că nu există decît ca impresie în ochii altora și nu ratează nici cea mai neînsemnată ocazie de a-și însuși și etala, desigur cu genele palpitînd plecate, orice manifestare a unei emoții artistice care „dă bine”; asemeni găinii cu mărgica din poveste, el se grăbește să arate, cu falsă modestie, ce perlă a simțirii sau a gîndirii a mai ciugulit din ogrăzi străine. 

Tocmai pentru că este incapabil să genereze conținut, să ofere o expresie robustă a unei sensibilități autentice, ipocritul este nevoit să recurgă intensiv și abuziv la împăunarea cu impresiile pe care le face asupra celorlalți, încercînd ca din aceste ecouri și frînturi de laude să compună ca într-un puzzle imaginea ideală pe care o visează despre sine. Cu cît e mai conștient de indigența resurselor sale interioare, cu atît va dori să apară în ochii celorlalți mai plin de emoții și trăiri lăudabile, de calități artistice și de competențe științifice. Prin mimarea ticurilor și adoptarea recuzitei, va poza cu abilitate în specialist în cele mai variate domenii, îi va ataca pe veritabilii profesioniști care îl critică, va dori să-i distrugă, pentru că simpla lor prezență pune în relief impostura, semidoctismul și poza ipocrită, calpă, lipsită de substanță, butaforia. În același timp, ipocritul caută validarea prin contaminare, încearcă să se asocieze cu cei pe care îi consideră valoroși, îi va cultiva din interes, copleșindu-i cu atenții, lingușiri și complimente, în speranța folosului adus de „vecinătatea” celor care posedă mai mult capital simbolic decît el.

Chiar mai dezgustătoare este insistența de a mima atașamentul față de valorile religioase, pentru a fabrica impresia că ar fi o persoană demnă de încredere, structurată în jurul unor principii solide, înzestrată cu puritate morală și caracter nobil. În acest sector al trăirii spirituale, mima, falsitatea, fățărnicia sînt mai ușor de sesizat, jocul ipocritului este de cele mai multe ori realizat în tușe prea groase, apar stridențele, trîmbițele, exagerările sau gesturile pe care un credincios adevărat nu le-ar face absolut niciodată. Doar un ipocrit care vrea să pozeze în mare cucernic își poate face selfie-uri în biserică, numai cineva care nu are absolut nimic în comun cu practica religioasă postează pe rețelele de socializare fotografii în care este imortalizat momentul miruirii. Iată ce ni arată: aplecat pios, cu ochii închiși, ipocritul primește uleiul sfînt pe fruntea înclinată înspre preot. Greu de egalat o asemenea ostentație în afișare! E ca și cum ar face cu ochiul și ar spune: Mă vedeți cît sînt de devotat bisericii? Vedeți ce om bun sînt? Nu-i așa că merit să fiu iubit?Care mai poate fi conținutul sufletesc, ecoul spiritual al miruirii, dacă ai aranjat să fii fotografiat, într-un pretins instantaneu, tocmai în acel moment de taină?

Unde este adevărul trăirii? 

Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă cursuri de antropologie culturală în cadrul Departamentului de Studii Culturale.