Ion D. Sîrbu de la A la Z
Armată. A luptat în al Doilea Război Mondial ca sergent artilerist, ajungînd pînă la Stalingrad.
Birocrație. „Birocrația se bazează pe prostia individuală, socială, istorică. La noi, cea mai birocratică instituție […] a fost armata. În primăvara anului 1944, de pildă, eram la Iași (războiul era pierdut, marele dezastru se apropia) cînd, cu ocazia sărbătorilor Paștelui, bateria mea […] primi de la intendența diviziei (prudent rămasă la Vaslui) un porc. L-am tăiat și l-am mîncat. Eu, fiind sergentul cu aprovizionarea, împreună cu trei furieri (avocați, profesori) am fost chemați la divizie, unde ni s-a explicat cum trebuie să întocmim actele de scăzămînt ale porcului. Tabele, pe zile, meniuri, calorii. Procese-verbale etc. În trei exemplare. Am lucrat timp de o săptămînă […] și cînd am crezut că sîntem gata, am mers la divizie și am prezentat dosarele respective. Maiorul Marinescu […] s-a uitat peste actele noastre – adevărate capodopere, în trei culori – le-a răsfoit cu scîrbă și ni le a aruncat în obraz. «Cum să nu pierdeți războiul, ne-a strigat el, dacă nu sînteți în stare să întocmiți nici măcar actele de scăzămînt ale unui porc…» Am înghițit critica, am strigat «să trăiți» și, cu puteri noi, ne-am apucat iar de lucru. […] Am dus și versiunea îmbunătățită a dosarelor de scăzămînt. Nici acestea nu au fost considerate a fi corecte. Din incapabili devenisem cretini și idioți. Atunci, la sfatul bunului meu prieten, fruntașul Nagy […], am trimis trei olteni în Niemandsland-ul frontului. S-au întors cu un porc viu. L-am încărcat în camion. În curtea diviziei din Vaslui, l-am strigat pe domnul maior Marinescu. A ieșit la geam. «Să trăiți, i-am strigat, actele nu le-am putut reface, am refăcut în schimb porcul!» Am descărcat porcul în mare viteză și am șters-o spre Iași…“
Corespondență. Sîrbu a fost un mare autor de scrisori. Printre corespondenții săi se numără Ion Negoițescu, Eta Boeriu, Nicolae H. Carandino, Virgil Nemoianu, Mariana Șora ș.a. Împreună cu Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, epistolele rămîn cea mai importantă parte a operei lui Sîrbu. Desigur, nu trebuie uitată nici proza scurtă, în curs de reeditare la Polirom.
Debut. A debutat la 18 ani cu o traducere din Baudelaire, „Reculegere“.
Estetică. După absolvire, a fost pentru scurtă vreme asistent de estetică la Facultatea de Arte Plastice din Cluj, înainte de a fi dat afară la sfîrșitul anilor ’40 pentru „orientări idealiste“.
Facultate. A urmat Facultatea de Filozofie la Sibiu, unde fusese mutată Universitatea din Cluj după Dictatul de la Viena. Acolo i-a avut profesori pe Lucian Blaga, D.D. Roșca, Liviu Rusu și i-a cunoscut pe Ștefan Aug. Doinaș, Ion Negoițescu și ceilalți viitori membri ai grupării Cercul Literar de la Sibiu.
Gary. Prenumele la naștere al lui Sîrbu era Dezideriu, dar prietenii îi spuneau Gary.
Hîrtie. O primă ediție incompletă din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal a apărut după 1989 pe o hîrtie oribilă, în care erau conservate ca-n chihlimbar așchii de lemn.
Incendiu. Sîrbu povestește undeva această „istorioară relatată de directorul Teatrului din Craiova“: „Uite, îmi spune, aici la Teatru, conform celor mai severe reguli de pază contra incendiilor în Teatre, există îngropat în pămînt un rezervor cu cinci vagoane de apă. Peste tot sînt țevi de stins: dacă izbucnește un foc, oriunde, țevile fiind pline, automat, electronic, începe inundarea scenei…, sălii cu apă… Buun. Teatrul a fost dat în folosință în 1972-73… În 1977 a avut loc cutremurul: știi tu, am fost zguduiți zdravăn. A crăpat peste tot. Dacă totuși funcționăm perfect astăzi, o datorăm exclusiv… superficialității unor «garabeți» de-ai noștri. Uitaseră să pompeze apă în țevi. Nici pompa nu funcționa, deși întregul sistem de stropire a costat 10% din bugetul clădirii. Deci cam 8 milioane de lei buni. Cînd a avut loc Cutremurul, dacă era apă în țevi (așa cum ar fi trebuit să fie) ar fi avut loc și o inundație, pe lîngă cutremur…“
Jung. Lucrarea lui de licență se numea De la arhetipurile lui C.G. Jung la categoriile abisale ale lui Blaga. Pentru Blaga (conducătorul lucrării) a avut toată viața un adevărat cult. Pe prietenul său Doinaș îl înțepa într-o scrisoare: „de cînd a tradus Faust se consideră superior lui Blaga (de asta l-a și tradus, nu ca să învețe nemțește fără profesor, pe parcurs)“.
Literatură. Deși a scris literatură în mai toate genurile (proză scurtă, romane, teatru, cărți pentru copii, chiar versuri), Sîrbu mărturisea adesea dificultatea de a citi literatură contemporană: „cu efortul ce mi se cere ca să aflu de ce pizda mă-sii umblă cu drezina Milionarul lui [Ștefan] Bănulescu, eu pot reciti Critica rațiunii pure […] sau, și mai util, ca azi-noapte, să mă afund în splendoarea dificilă, dar fertilă a lui Heidegger“.
Miner. Tatăl lui I.D. Sîrbu era miner. Mama avea origine ceho-germană și era romano-catolică. Scriitorul s-a născut și a copilărit la Petrila, veche așezare („colonie“) de mineri.
Nevastă. Prima soție divorțează pe cînd Sîrbu se află în închisoare în anii ’50 și se recăsătorește rapid cu un ștab, viitor ministru al Justiției. Un detaliu asemănător apare în Cel mai iubit dintre pămînteni de Marin Preda – Sîrbu a fost unul dintre modelele personajului Petrini, deși se pare că nu a apreciat prea tare romanul, pe care l-a descris într-o întîlnire cu Preda în felul următor: „este istoria văzută printre niște testicule triste“. Cea de a doua soție, Elisabeta, apare în jurnal, dar și în romanul de sertar Adio, Europa! sub numele Olimpia. Iată o însemnare din 1983: „Limpi îmi aduce zilnic trufandalele unor cuvinte nou-născute. După deja clasicele «cumpărătivă» (în loc de cooperativă), «lăcrămație» (în loc de reclamație), în zilele trecute mi-a spus că «A căzut pe stradă și a fost dus la re-laminare» (reanimare). Astăzi mă informează că a apărut (în piață, bineînțeles), în loc de «teorie», varianta rurală a acesteia: «terorie». «De acum, toate cunoștințele noastre teroretice vor trebui să fie aplicate și în praftică!» Elevii pleacă pe ogoare «în aplecație». Babele din satul Olimpiei au făcut cerere să li se dea dreptul la reculegere. Înțelegînd, prin asta, dreptul de a merge în urma combinei și a re-culege ceea ce a rămas necules.“
Oltenia. Ultimele două decenii din viață Sîrbu le-a petrecut în Craiova – un domiciliu pe care a fost forțat să-l aleagă după eliberarea din închisoare. S-a simțit pînă la sfîrșit, cînd a murit de cancer cu puțin înainte de revoluția din decembrie 1989, un intrus.
Politică. „Limba noastră politică, deocamdată, e derivată din monolog și se menține prin monolog. Utilizează, din cele 12 categorii kantiene, să zicem, abia două-trei: sintactic, se mulțumește cu judecăți afirmative, imperative; de existență, foarte rar de valoare. Întrebarea, disjuncția, dubitativul, comparativul etc. sînt evitate sau ignorate. Nu e posibilă o maieutică, nici o discuție în contradictoriu în acest limbaj, folosit, după a mea părere, prea mult spre a comunica de sus în jos, în loc să i se dea ocazia să devina un instrument al opiniilor și inteligenței active a celor care fac politica, în loc să o vorbească numai.“
Rahat. Sîrbu cita cu plăcere din Blaga această frază: „Orice căcat, după ce se usucă, are dreptul să-și scrie memoriile sale de trandafir“.
Securitate. După stabilirea în Craiova, Sîrbu a fost urmărit neîntrerupt de Securitate. Ofițerul care se ocupa de cazul lui era Olimpian Ungherea, autor de romane de spionaj și, după 1989, mason.
Tolstoi. În timpul campaniei din URSS, Sîrbu a ajuns la Iasnaia Poliana, moșia lui Lev Tolstoi.
Ubu. În jurnalul din anii ’80, Sîrbu îl compară pe Ceaușescu cu Ubu Rege, personajul grotesc al lui Alfred Jarry: „Ubu al XIV-lea își construiește Versailles-ul său“.
Voiaj. Singura ieșire în Occident a lui Sîrbu are loc la sfîrșitul lui 1981 – începutul lui 1982, cînd, cu ajutorul unei burse DAAD, călătorește de-a lungul a trei luni în Germania, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Elveția.
Zeghe. Sîrbu a fost condamnat în anii ’50 pentru omisiune de denunț. A primit inițial un an de închisoare, prelungit ulterior cu încă doi, apoi cu încă șapte. După eliberarea din 1963, lucrează o vreme ca miner la Petrila, ca tatăl său. Dar în scurt timp va fi numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova.
Mihai Iovănel este critic literar. Cea mai recentă carte publicată este Roman polițist, TACT, 2015.
Foto: Cristina Ștefan, Casa Memorială Ion D. Sîrbu, Petrila