Ioan WAGNER: „Probabil că aş alege din nou calea străinătăţii“ - interviu

2 ianuarie 2013   Tema săptămînii

Poveştile celor dezrădăcinaţi sînt diferite. Unii reuşesc, au succes fulminant, alţii – mai puţin. Unii au nostalgia ţării din care au plecat, alţii nici nu mai vor să audă de pămînturile strămoşeşti. Pentru unii, România a însemnat o închisoare din care nu voiau decît să evadeze. Pentru alţii – casa părintească pe care o părăseşti cu greu. Motivele plecării rămîn însă mereu aceleaşi. Puţini pot spune că au vrut doar „experienţa“ şi că viaţa i-a stabilit printr-o serie de întîmplări acolo. Cei mai mulţi părăsesc România din cauza situaţiei economice şi politice. Dacă după Revoluţie speranţele multora au fost zdruncinate, azi, la mai bine de 20 de ani de democraţie, cei care aleg să plece definitiv o fac, de fapt, din aceleaşi motive. Şansele de a-ţi construi o viaţă „normală“ sînt aici, potrivit lor, aproape nule, iar mirajul străinătăţii – uşile deschise cu care aceasta pare să te aştepte – dă ghes multora să aleagă calea unui autoexil asumat. Cum arată însă viaţa lor acolo? Este ea împlinirea după care au tînjit, sau – emigrant fiind – trebuie să plăteşti preţul unei neîntregiri sufleteşti?
Ioan Wagner s-a născut la 5 august 1967 în Cluj şi a absolvit cursurile Facultăţii de Biologie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, după care a fost angajat la Institutul de Cercetări Biologice Cluj-Napoca, în perioada 1994-2000. În 1999 s-a căsătorit, iar în 2000, împreună cu soţia sa, Simona, au emigrat în Canada. A obţinut PhD-ul în biologie la Universitatea Carleton din Ottawa, iar în prezent lucrează ca instructor temporar la Universitatea Queen’s din Kingston, Ontario, Canada, şi colaborează în cadrul a două contracte cu Guvernul canadian. Prima sa fiică, Maia, s-a născut în 2011, cea de-a doua, Iris, anul acesta, amîndouă fiind cetăţene canadiene.


Înainte de Revoluţie, mulţi dintre cei care reuşeau să plece în afara ţării făceau tot posibilul să rămînă acolo. Dincolo. Pe atunci o asemenea decizie era, fără îndoială, radicală şi oamenii care alegeau să plece o făceau mai ales din cauza lipsei libertăţii. Dezrădăcinarea era brutală, totul era calculat în amănunt, căci plecarea, în definitiv, trăgea după sine renunţarea la alternativa revenirii. După ’89, după Revoluţie, care mai era miza plecării? Cînd aţi ales dumneavoastră să plecaţi şi de ce? (Cîţi ani aveaţi?)

În România, după euforia de imediat după Revoluţie a urmat dezamăgirea anilor ’90: situaţie economică grea, guvernări incompetente sau de-a dreptul răuvoitoare, stagnare aproape totală în domeniul reformelor postcomuniste, cetăţenii români priviţi ca paria chiar şi în restul Europei. Ce era cel mai important – toate aceste situaţii păreau lipsite de speranţa unei îmbunătăţiri în viitorul apropiat. La aceasta s-au mai adăugat şi impresiile unor şederi în „Occident“, cu dezamăgirea de rigoare după întoarcerea volens nolens în România. Ca urmare, în 1999-2000 am decis împreună cu soţia mea să emigrăm în Canada (eu, la vîrsta de 33 de ani), în căutarea unei situaţii economice „mai bune“ şi a unei societăţi mai „civilizate“, ai cărei membrii fiind, implicit urma să fim mai bine văzuţi şi să nu trebuiască să ne „milogim“ pentru vize de intrare în mai toate ţările.

Aţi ales străinătatea cu ideea plecării definitive?

Noi am imigrat oficial în Canada. Din momentul sosirii noastre, aveam statut de rezidenţi permanenţi, cu posibilitatea obţinerii cetăţeniei canadiene după trei ani. Deci da, plecarea noastră din România a fost gîndită ca „definitivă“, de la început.

Pe lîngă o ţară care însemna pentru dvs., în primul rînd, copilăria, familia, primele amintiri ale devenirii, ce mai însemna acea Românie pe care aţi ales să o părăsiţi? (Care au fost, de fapt, motivele pentru care aţi ales calea străinătăţii?)

În momentul plecării, atunci, în 2000, eram extrem de dezamăgit de România. Pot să spun chiar că în emigrarea noastră un factor mai important a fost dorinţa de a „scăpa“ cu orice preţ din România, şi nu atît de a ne făuri o viaţă nouă altundeva. Pe vremea aceea, România era mai mult ca o închisoare pentru mine, un loc în care mi se părea că am avut neşansa de a mă naşte. O Românie care se schimbase foarte mult în rău, chiar şi în cursul vieţii mele, nivelată de tăvălugul comunist, cu oameni abrutizaţi, necivilizaţi. Una care avea mari dificultăţi să-şi găsească noua cale în urma căderii comunismului. Un loc în care personaje sinistre precum Gheorghe Funar sau Corneliu Vadim Tudor erau votate de un număr surprinzător de mare de persoane. O Românie care, din aceste motive, era nu prea bine văzută de restul Europei (iar cetăţenii ei – priviţi cu multă suspiciune). O ţară în care nu doar că un venit obişnuit nu putea să asigure un trai decent, dar în care nici după atîţia ani nu se puteau obţine în magazine nici cele mai comune produse obişnuite în Occident. Alegînd calea emigrării, încercam să scap de toate acestea.

Se vorbeşte, uneori, despre „mirajul străinătăţii“, implicîndu-se şi punctele negative ale strămutării. Aţi avut parte de momente în care „străinătatea“ v-a dezamăgit?

Nu doar că am avut momente (dese) în care „străinătatea“ m-a dezamăgit, dar este încă şi acum (sau cu atît mai mult acum) o mare dezamăgire pentru mine. Se poate cu adevărat spune despre mine că am suferit de „mirajul străinătăţii“. Mulţi dintre cei care îşi doresc şi acum să plece din România s-ar putea să nu realizeze cu adevărat care este preţul emigrării, mai ales dacă este undeva peste ocean. Familia, prietenii rămîn departe, iar ţara adoptivă nu te primeşte întotdeauna cu braţele prea deschise, chiar şi dacă e vorba de Canada, o ţară cu un program activ de imigrare, în care un procent însemnat al populaţiei e constituit din imigranţi, şi în care naţionalismul şi ura faţă de străini, de genul celor din Europa de Vest, sînt în mare măsură absente. Mulţi dintre românii care doresc şi acum să emigreze îşi imaginează că America de Nord este – precum ni se spunea – „ţara tuturor posibilităţilor“, unde cîinii aleargă cu covrigi în coadă. Dar oamenii sînt peste tot oameni, cu calităţi şi defecte. Canada este angajată pe calea aceleiaşi degradări ca şi restul lumii dezvoltate, este şi aici din ce în ce mai greu pentru un imigrant să-şi facă un rost, iar electoratul este tot atît de dezorientat şi imbecil ca în România, cînd e vorba să-şi aleagă liderii. Într-un cuvînt, emigrarea nici pe departe nu îţi va rezolva automat toate problemele!

Dacă azi aţi avea vîrsta de atunci, avînd în vedere că au trecut mai bine de 20 de ani de la Revoluţie, că astăzi sîntem membri ai Uniunii Europene, aţi mai alege calea străinătăţii?

E o întrebare dificilă. Dacă aş avea azi doar vîrsta de atunci, probabil că aş alege din nou calea străinătăţii, căci nemulţumirile mele de atunci ar fi cam aceleaşi şi acum, fără să am însă şi vasta experienţă pe care am obţinut-o trăind atîţia ani în „străinătate“. Dacă însă, pe lîngă vîrsta de atunci, aş avea şi mintea mea de acum... probabil că nu aş mai porni nicăieri, ci aş sta acasă. Succesul unei emigrări depinde foarte mult şi de soartă, de istoria personală, de „norocul“ fiecăruia.

În orice caz însă, cele cîştigate prin plecarea din ţară s-ar putea să nu compenseze toate pierderile şi tot preţul plătit emigrării. Dar poate chiar şi în aceste împrejurări e destul de greu de stabilit cum ar fi fost mai bine. Deşi din punct de vedere material nu am cîştigat mare lucru prin venirea în Canada, experienţa de viaţă obţinută este nepreţuită, iar percepţia lucrurilor îmi este mult diferită faţă de cazul în care aş fi rămas tot acest timp în România.

a consemnat Stela GIURGEANU

Mai multe