Invaziile barbare

La ora la care scriu acest text, Ucraina se pregăteşte să mai facă un pas în direcţia despărţirii de Rusia. Parlamentul de la Kiev are pe agendă un set de legi care va face infracţiune din orice afişare a unui semn care să invoce trecutul sovietic. La fel se va întîmpla şi cu orice discurs public care va minimaliza importanţa luptătorilor pentru independenţa Ucrainei. Spre dezamăgirea unora dintre ucraineni, prevederile pachetului de legi afectează inclusiv veterani de război sau familiile lor. O insignă a Armatei Roşii purtată la piept ar putea crea probleme chiar dacă nu sînt prea mulţi care neagă justeţea demersurilor de apărare din timpul ultimului Război Mondial. Or, cel puţin ăsta este avertismentul lansat de mai mulţi ong-işti ucraineni din categoria celor – merită notat – fără simpatii pro-ruse. Sentimentul de urgenţă al deputaţilor din Radă, chiar dacă nu e împărtăşit de întreaga populaţie, e cumva de înţeles. În estul ţării mor oameni pe altarul dezorientării identitare. E normal ca aceia care încă mai au libertatea să aleagă să se grăbească un pic. E de înţeles, poate, şi supracompensarea.

Atacul asupra trecutului comun e o formă de apărare. De diferenţiere. O fi trecutul comun, dar viitorul nu e. Cam ăsta e mesajul. În spaţiul ex-sovietic sînt de mult apuse vremurile satisfacţiei transetnice a anilor ’60-’70 în care ucraineanul, bielorusul, armeanul şi turkmenul se puteau mîndri împreună că sînt cetăţeni ai statului care a trimis primul om în spaţiu. În Ucraina contemporană, URSS este mai degrabă asociat cu Holomodor-ul – teribila foamete din vremea lui Stalin despre care mulţi ucraineni cred că a fost rezultatul unei politici cinice de exterminare a unei populaţii considerate un pic prea nesovietică.

Văzută de la Kiev, Rusia, statul care şi-a asumat pasivul şi activul sovietic, nu mai e deloc o influenţă civilizatoare, aşa cum îi place să se prezinte şi aşa cum era acceptată parţial în vremurile sovietice. Din contra. Ucrainenii, proaspăt redefiniţi ca popor european autonom, au senzaţia, zilele astea, că ţin piept invaziilor barbare. Logica lui „în timpul ăsta ei construiau catedrale“ prinde viaţă încă o dată pe pămînturi slave. La Kiev se construieşte o naţiune (fapt documentat inclusiv în paginile Dilemei vechi), iar mitul fondator spune că poporul ucrainean îşi recapătă identitatea şi rostul ţinînd piept sălbaticilor din est. „Omuleţii verzi“ ai lui Putin contribuie involuntar la efortul comun, subliniind în fel şi chip că în estul Europei ora exactă se dă de la Moscova.

Într-o perioadă istorică redusă, Moscova a fost pentru ucraineni, pe rînd, sediul sălbăticiei lui Stalin (rău), centrul superputerii militare şi ştiinţifice la al cărei succes contribuţia ucraineană a fost semnificativă (bine) şi, mai recent, locul de unde iradiază ambiţiile ridicole ale lui Vladimir Putin (rău). Merită notat că, văzute dinspre Rusia, evenimentele au acelaşi feeling. Ruşii se simt agresaţi, îşi simt civilizaţia ameninţată de „naziştii“ oportunişti şi nerecunoscători ieşiţi din fumul şi ruinele Maidanului. Citind traduceri din presa rusă, descoperi că atacul asupra Ucrainei e, de fapt, contraatac, un fel mini-război de apărare a sufletului rusesc, o obligaţie patriotică. Şi ruşii au sălbaticii lor. şi pe ei sălbaticii îi ajută la conturarea naţiunii. O naţiune care se teme de un presupus asalt al Occidentului. Barbarii sînt din nou la poarta celei de-a treia Rome. Îmi veţi spune că asta e doar propagandă. O fi. Dar, cînd propaganda e susţinută de procente nord-coreene în sondajele de opinie, e mai mult decît atît. Sînt sceptic în privinţa nevinovăţiei mulţimilor.

Revenind, dacă există undeva o relaţie schizoidă între două popoare, atunci cea dintre ruşi şi ucraineni e exemplul ideal. S-ar putea crede că graniţa de est a Europei e veşnic condamnată la contestare şi război. Că întotdeauna, plăcile tectonice ale „civilizaţiilor“ se vor izbi una de alta. Un soi de dat istoric ieşit din prea multele schimbări de regimuri şi paradigme culturale. O excepţie. Ar fi corectă o astfel de afirmaţie dacă am uita de graniţa de sud a continentului. Acolo se duce un alt război, nedeclarat de data asta, dar cu mult mai multe victime.

Un raport recent al Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie estima că, în 2015, în Marea Mediterană voi pieri 30.000 de oameni încercînd să ajungă pe ţărmurile Europei. Pentru comparaţie, războiul civil din Ucraina a făcut pînă acum în jur de 6000 de victime, incluzînd aici şi morţii din ciocnirile de la Kiev de dinainte de schimbarea de regim. În sud avem de-a face cu alt fel de invazie. Una a disperaţilor. Migranţii de pe plajele Mediteranei nu vor să impună un model, ci vor să profite de unul deja verificat. Să se topească în el. Aici nu e vorba de de aroganţe imperiale, ci doar de dorinţa unor indivizi de a profita de avansurile civilizaţiei-ţintă. Alţi barbari cu alte scopuri.

Deşi nu o recunosc, europenii nu vor să sprijine visul imigrantului african, nu vor să plătească pentru el. Mai mult, se tem că, în cele din urmă, „europenismul“ va fi modificat fundamental de noii veniţi. Ultimele alegeri din Franţa şi Marea Britanie susţin din plin argumentul acesta. În cancelariile europene s-a practicat, pînă nu demult, fără succes, strategia „Wish them away“ / „Fă-te că nu-i vezi, poate dispar“. Disconfortul elitelor continentului e greu de ascuns. Doar mormanele de cadavre care riscau să întunece priveliştea turiştilor au împins pînă la urmă Uniunea Europeană spre un summit dedicat chestiunii imigranţilor ilegali. La finalul întîlnirii am reţinut că Marea Britanie ar vrea să fie scutită de la preluarea pe teritoriul propriu a unei părţi dintre cei care ajung vii în Italia.

E aproape ironic cum refluxul din Mediterana deranjează foste puteri coloniale. State care, în istoria lor, şi-au justificat invaziile prin eforturi civilizatoare. Nu e nici o prejudecată aici, e doar o constatare amuzată. Barbarii sudului european nu mai luptă împotriva civilizaţiei, ci vor să se bucure de ea. Iar forţele civilizatoare de ieri sînt azi închise bine în cetate. Postmodernism curat.

Europenii nu sînt singuri. Statele Unite au aceeaşi problemă la graniţa de sud. Mii de „barbari“ mor anual pe drumul spre cei trei mii de kilometri de graniţă care separă SUA de Mexic. Dar asta nu îi opreşte. Noi şi noi valuri de latino-americani pun presiune pe frontiera americană. O bună parte dintre ei reuşesc să intre. Ba chiar, după o generaţie sau două, încep să şi reclame relevanţa pe care simt că o merită. Aş menţiona doar faptul că e al naibii de greu să cîştigi astăzi alegeri în America ignorînd comunitatea latino. Aproape imposibil.

Mai nou, şi statele asiatice mai dezvoltate se confruntă cu valuri de migraţie. Recent, Malaezia anunţa abrupt mii de refugiaţi rohingya (veniţi din Bangladesh şi Burma) că trebuie să plece înapoi la ei în ţară. Asta deşi în ţările de origine sînt victime frecvente ale ieşirilor violente ale populaţiilor majoritare. Pentru guvernul malaezian asta conta prea puţin.

Barbarul (cu sau fără ghilimele) e străinul care ameninţă. Uneori barbarul e un şef de stat arogant, alteori doar un individ de mînă cu alţi indivizi, cărora numai disperarea le e comună. Iar ameninţarea poate fi militară (cazul ucrainean), poate fi economică (cazul european sau american) sau poate fi de ambele feluri. Interpretarea diferă de la caz la caz. Însă întotdeauna, fără nici o excepţie, barbarul reprezintă şi o ameninţare culturală. Orice conservator îţi va spune asta: străinii sînt disruptivi şi potenţial periculoşi. Barbarii pot schimba componenţa etnică populaţiei, pot – ferească sfîntul – să aibă pretenţii de ordin religios sau chiar de conduită publică. Pot încerca să schimbe naţiunea-gazdă şi chiar schimbă naţiunea-gazdă. E o chestiune de timp. Rezistenţa e inutilă. Ştiţi vreo naţiune care a supravieţuit nealterată invaziilor barbare?

Oriunde te-ai uita pe hartă ai să îi găseşti. Să recunoaştem, măcar în discuţii private, că lumea aparţine barbarilor. După o vreme o să recunoaştem şi în public. Şi mai e ceva. Poate ar trebui să li se facă cumva dreptate. Nu numai că, la un moment dat, în decursul istoriei, am fost cu toţii barbari, dar cum am putea să ştim cine sîntem fără „străinii“ noştri?

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.