Învățămintele tranziției Estului European pentru Sudul Mediteranean

31 martie 2011   Tema săptămînii

Lumea arabă se află la o răspîntie istorică, asemănătoare în unele privinţe răscrucii din Estul european în anii ’90. Mişcările contestatare din Tunisia, Egipt, Libia şi alte ţări din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu au avut drept cauze cardinale o combinaţie explozivă de saturaţie faţă de un regim politic osificat şi opac, şi de cauze economice şi sociale. Ceea ce îngăduie justificat o analogie cu un ’89 est-european.  

Peste 20 de ani, deşi în contexte istorice, culturale şi geopolitice diferite, experienţa de tranziţie a României şi a regiunii poate oferi exemple utile, apropiate totuşi temporal şi geografic, şi pentru transformările în curs din ţările arabe, inclusiv sau mai ales din prisma dificultăţilor, greşelilor şi sincopelor ce pot fi evitate. Şi noi ar fi trebuit să învăţăm din ezitările şi greşelile tranziţiilor din Europa de Sud şi America Latină din anii ’70. 

Ţările arabe au şansa istorică să-şi schimbe radical, din interior, societăţile, dovedind falsitatea presupoziţiei incompatibilităţii democraţiei cu lumea musulmană. Cu toate acestea, ca şi la sfîrşitul anilor ’80 cînd regimurile comuniste din Estul european au avut reacţii diferite faţă de frămîntările politice şi sociale (partidele comuniste din Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia au demarat după 1985 reforme şi au început negocierile cu forţele de opoziţie, în timp ce regimurile din România, Bulgaria şi RDG s-au închis şi mai mult într-o carapace ideologică fals protectoare), regimurile en place în regiunea extinsă a Orientului Mijlociu oferă răspunsuri diferite în faţa mişcărilor contestatare cvasigenerale din regiune. Dacă regimurile din Iordania şi Maroc şi-au asumat şi au iniţiat un proces de reforme care să le transforme în monarhii constituţionale (Bahreinul a procedat recent la fel), reacţia Yemenului, Sudanului, Siriei şi Iranului pare a fi mai curînd de încercare de descurajare şi reprimare a mişcărilor revendicative, acompaniate de anunţarea unor reforme. 

Altfel spus, unele regimuri vor să treacă împreună prin turbulenţele furtunii, altele vor doar să treacă valul. Înţeleg diferit modalităţile de atingere a scopului comun de menţinere la putere: unele prin reforme cu consecinţe revoluţionare, altele prin conservare, făcînd apel la represiune, tergiversare sau mimare. Primele – prin acomodarea solicitărilor tinerilor, altele – prin rezistenţă faţă de acestea, bazîndu-se pe presupusa capacitate de disuasiune şi represiune. Ultimului grup, evoluţiile din Libia i-ar fi fost încurajatoare, dacă nu ar fi existat un răspuns al comunităţii internaţionale. 

Pe termen scurt, strategia evitării revoluţiilor prin reforme ridică problema dacă efectele acestora vor apărea suficient de rapid pentru a evita propagarea revoltelor. Pe termen lung, necunoscuta este dacă ţările care optează pentru reforme le vor duce la bun sfîrşit sau le vor abandona cînd redobîndesc sentimentul de control şi siguranţă. 

Fragilităţile tranziţiei 

Ţările arabe care se deschid către pluripartidism şi reprezentare politică autentică trebuie să se aştepte la atomizare politică, la inflaţie de partide, la sciziuni, fuzionări, la o dinamică politică halucinantă şi poate contrariantă, după încremenirea din regimurile autoritare. Tendinţa, la începutul tranziţiei, în condiţiile iruperii diversităţii încătuşate pe scena publică, este de a aloca în spaţiul public entuziasm şi energii în principal operaţiunilor de delimitare faţă de alţii, de afirmare ex adverso, prin opoziţie, a identităţii politice, sociale, religioase, etnice sau de altă natură. În politică, confruntarea este preferată cooperării, impunerea – negocierii, şi disoluţia – construcţiei. De regulă, instabilitatea legislativă este un corolar al absenţei unui consens iniţial minim asupra Constituţiei şi a legilor organice fundamentale. 

Acestei etape, explicabile sociologic şi psihologic, îi urmează, după 3-4 cicluri electorale, o etapă de contractare, de selecţie şi reducere a partidelor din spectrul politic, de dobîndire a experienţei exerciţiului democratic şi, în consecinţă, de moderaţie. Esenţial este ca în prima etapă să nu existe sentimentul de excludere din spaţiul politic. În fond, unul dintre motivele majore ale revoltelor a fost marginalizarea, obstrucţionarea accesului la decizia politică a tuturor facţiunilor societăţii. Asigurarea sentimentului includerii, chiar cu riscul proliferării partidelor în forul legislativ (după primele alegeri din 1990, în Parlament se aflau 18 formaţiuni politice), este esenţial pentru pacea socială şi reconfortarea minorităţilor excluse înainte. Astfel, legi ale partidelor şi legi electorale care să nu prevadă dispoziţii restrictive, de pildă, număr minim ridicat de susţinători pentru înregistrare în cursa electorală sau un prag electoral mare sînt benefice. De asemenea, un sistem electoral de reprezentare proporţională, deşi mai puţin eficient în generarea unui sistem stabil de partide şi orientat spre eficienţă guvernamentală, este probabil de recomandat în prima etapă de tranziţie pentru că evită monopolul reprezentării unei circumscripţii de un singur partid, favorizînd reprezentarea în Parlament a mai multor formaţiuni politice care îşi vor transporta aspiraţiile şi nemulţumirile în forul legislativ, intrînd în jocul democratic al negocierilor, în loc să se vadă excluse şi rămînînd doar cu opţiunea protestelor şi acţiunii în stradă.

După ani de abuzuri, corupţie, nepotism discreţionar, noul sistem politic trebuie articulat spre transparenţa procesului decizional şi spre absenţa privilegiilor care ar decurge din exercitarea funcţiilor publice. Prelungirea privilegiilor sub o altă formă, e.g. justificate prin alegeri libere sau prin privatizări oneroase, suscită sentimentul de injustiţie care, dublat de estomparea diferenţei calitative faţă de regimul precedent, poate reduce încrederea şi loialitatea în regimul democratic. Tinerii au fost motorul Revoluţiilor Primăverii arabe în principal pentru că nu se regăseau în realităţile societăţilor ale căror baze se puneau în anii ’60-’70, de generaţii şi în contexte diferite, ideologice şi naţionale, mai puţin pragmatice şi deschise global. Dacă nu se regăsesc nici în noul regim, deziluzia va face loc unor noi convulsii sociale.  

Filon Morar este diplomat, participant în misiuni de stabilizare, reconstrucţie post-conflict şi asistenţă electorală în Irak şi Georgia. Opiniile exprimate în acest articol îl angajează exclusiv.

Mai multe