Întrebări şi răspunsuri incomode

– pentru noi, vezi Doamne, occidentalii –

La începutul crizei refugiaților, multă energie s-a risipit în România, mai ales în mediul online, pe poziții pro și contra primirii acestor oameni în Europa. Poziții radical opuse, atît de divergente încît prieteni vechi au ajuns să nu mai vorbească unii cu alții. Asta în spațiul privat. În spațiul public, cel unde așa-numiții lideri de opinie ar trebui să măsoare cu mare grijă orice afirmație înainte de a o face, dezastrul a fost de proporții rușinoase. Și el riscă să devină și mai odios acum, după atentatele de la Paris.

Ce sînt oamenii ăștia: refugiați sau migranți economici?

Nu contează. WTF? Pe bune, chiar nu contează. Pentru că cei care vin, așa mulți cum sînt, invocă o protecție față de ceea ce ei percep a fi o amenințare la adresa lor și a familiilor. Iar noi, europenii, avem niște legi și niște convenții internaționale semnate care spun că trebuie să îi primim.

Asta nu înseamnă însă că toți vor și rămîne, nici pe departe. Distincția dintre refugiat și migrant economic se face la finalul procedurii de azil. Practica ne arată că cei care primesc o formă de protecție internațională (statut de refugiat sau protecție subsidiară) sînt sirienii și eritreenii. Atît. Irakienii și afganii în proporție infinit mai mică și doar în unele cazuri speciale. Restul sînt întorși fie la ei acasă, fie în unele țări cu care UE are convenții de repatriere.

Să-i ia nemții. Nu vor toți la ei?

E corect că toți vor în Germania, dar hai să fim puțin sinceri: dintre cele trei milioane de români plecați în străinătate, cîți au emigrat în Slovenia, de pildă? Pe cît de idioată e întrebarea, pe atît de idiot de simplu e răspunsul. Probabil nici, unul pentru că oricine vrea să meargă acolo unde are o aparentă garanție a unei vieți mai bune.

La asta se adaugă și greșelile evidente și de necontrazis ale cancelarului Angela Merkel. De exemplu, anunțul făcut de Berlin cum că suspendă aplicarea Convenției de la Dublin pentru refugiații sirieni. Adică faptul că nu îi mai trimite în statul UE pe unde aceștia au intrat în spațiul comunitar. Vestea s-a răspîndit uluitor în Orientul Mijlociu, iar urmarea firească a fost ca și alte naționalități să își încerce norocul, chiar dacă anunțul făcea referire explicită la sirieni.

Apoi mai e ignorarea avertismentelor făcute atît de serviciile secrete germane, cît și de agenția FRONTEX. Ambele au înaintat rapoarte guvernului Merkel în care spuneau clar că, anul acesta, ar urma un val de refugiați către Europa de minimum 500.000 de oameni. Și mai adăugați și sentimentul de atotputernicie al Germaniei, care cu greu s-a lăsat convinsă de realitate pînă să accepte că singură nu face față unui număr atît de mare de oameni.

Și atunci ce treabă avem noi, românii?

Avem treabă, chiar multă. Sîntem membri ai Uniunii Europene. Avem multe avantaje – de la cele de ordin personal, cum ar fi călătoria fără vize, pînă la cele de ordin statal, cum ar fi fondurile puse la dispoziția României sau mecanismul care ne ține pe linia de plutire în justiție și stat de drept.

Dar apartenența la UE nu înseamnă numai avantaje, ci și obligații, și asta trebuie să ne intre în cap cît mai curînd. Da, nemții au dat-o de gard anul acesta în criza refugiaților. Nu mi se pare însă un moment prielnic să le băgăm degetele în ochi pentru asta. Pînă una-alta, ei duc greul, noi n-am luat nici un refugiat pe teritoriul nostru. Și vor să contribuim și noi cu o părticică fix cît o comună medie de la noi. Chiar să nu fim în stare de așa ceva? Mi-e greu să cred.

Mai mult, am depus și o cerere oficială de amînare, așa că și puținii reveniți nouă prin mecanismul de relocare nu vor ajunge aici înainte de un an de acum încolo. Dacă aveam viziune la nivel de conducere statală, aveam numai de cîștigat dintr-o atitudine de bun-simț.

Cum adică?

În primul rînd, dacă am fi dat ceva înainte să fluturăm steagul neaderării la Schengen, poate am fi reușit să punem subiectul pe agendă. Cu atitudinea noastră de respingere, am făcut fix invers: am provocat o respingere și mai mare a temei de discuție. Clar, nu e corect din punct de vedere al Tratatului Schengen. Dar realitatea e asta: nu intrăm din cauza punctajului mic la „impresie artistică“, adică la corupție. Tehnic, nu are nici o legătură. Politic, e un obstacol uriaș. Așa că noi sîntem în postura în care trebuie să dăm înainte să cerem.

Apoi, am fi putut pune condiții. Dacă eram de partea „pro“ a baricadei, măcar pe canale neoficiale s-ar fi putut obține dreptul de preselecție a oamenilor relocați în România. Să ne alegem noi pe cine vrem, după criteriile noastre. Acum însă, vom sta la coadă uitîndu-ne cu jind la cei care, pe merit, își vor selecta pentru ei.

Am fi putut profita economic în multe feluri. Nemții au făcut calcule: avem șomeri, avem oameni în prag de pensie, avem costuri suplimentare cu oamenii ăștia mulți veniți. Așa că se angajează pe bandă rulantă polițiști, asistenți sociali, personal medical, translatori, profesori și specialiști în azil. Se reduce șomajul, se plătesc salarii, dar se și încasează la buget. Specialiștii în prag de pensionare sînt ținuți la muncă. Nu li se plătesc pensii, ci se încasează impozite. Există deficit de forță de muncă, în special pentru job-urile pe care nemții nu le mai vor. Brusc au apărut însă oameni disperați să aibă un venit, așa că se completează golurile. Nemaivorbind de specialiști, precum medicii, cu precădere cei de familie, care lipsesc cronic în Germania și care pot fi recrutați din rîndul refugiaților.

Unii zic că e vina Europei. Așa-i?

În acest moment, țările învecinate Siriei nu mai au capacitate și au dat drumul la robinet. Sînt prea mulți deja în Liban, Turcia, Iordania și, da, Irak. Și cum memoria nu ne servește decît selectiv, atunci cînd ne convine, să ne amintim de o întîmplare importantă. La începutul anului, cînd Programul pentru Hrană al Națiunilor Unite (WFP) lansa un apel de-a dreptul disperat pentru un fond de 1,7 miliarde de dolari întru hrănirea refugiaților, noi, europenii, inclusiv România adică, ne făceam că plouă. Practic, WFP spunea așa: nu avem ce să le dăm de mîncare refugiaților din Orientul Mijlociu și foamea îi va face să plece. Asta e vina directă.

Vina indirectă rezultă din lipsa de acțiune. În 2011, Siria intra în război civil. Noi, europenii, am stat să ne uităm timp de patru ani cum sute de mii de oameni au murit, fără să mișcăm un deget. În același timp însă, ne erijăm în apostolii principiilor morale și ai valorilor europene. Pe soclul nostru e comod și bine, în realitatea războiului nu e.

La fel am procedat și cu alte state din Orientul Mijlociu. Irakul și Afganistanul sînt în haos, deși noi le-am democratizat. Libia e război deschis, deși noi am eliberat o din tiranie. Și a devenit una din țările cruciale pentru traficul de persoane. Să fie bine înțeles: talibanii, Saddam Hussein, Muammar al-Gaddafi – toți erau personaje odioase și nimeni cu mintea întreagă nu le poate regreta. Numai că eliberarea dintr-o dictatură nu e suficientă fără asistență pentru reconstrucție, stabilitate și dezvoltare. Ironia face că anul 2015 este Anul European al Dezvoltării, prilej de laudă de sine despre cît bine a făcut Europa în lume.

În loc de concluzie:

Da, e un real pericol acela al infiltrării unor teroriști printre sutele de mii de oameni care fug de război. Dar nu putem blama atîtea persoane din cauza unor descreierați. Nu ne place generalizarea că „românii sînt hoți“, așa că nu ne putem permite așa ceva. Dar putem cere statului român și oricărui stat european să își facă datoria de control și prevenție. De exemplu, statul francez a fost avertizat de două ori de Turcia în legătură cu unul dintre teroriștii de la Paris. Nu a făcut nimic din cauza unor episoade care au slăbit încrederea în partenerii externi.

Refugiații nu se pot curăța singuri de elementele teroriste posibil plantate printre ei. Noi o putem face. Avem bani, avem servicii (noi, românii, chiar multe), avem tot ce ne trebuie. Ține de noi să ne apărăm. Și ține de noi să fim europeni în spiritul valorilor pe care ne place să ni le asumăm la nivel declarativ.

P.S.: În ziua în care citiți acest articol, peste 3000 de afgani au plecat din țara lor spre Europa. Va fi noul val cu care Europa se va confrunta. Bine ar fi să nu ne surprindă ca iarna pe români.

Laurențiu Colintineanu este senior editor la EurActiv.ro.

Foto: I. Moldovan