Între un festival al torturilor și prăjitura de acasă

În ce măsură calitatea Festivalului Enescu influențează viața muzicală autohtonă și nivelul orchestrelor românești? E, de fapt, vreo legătură între toate acestea?

Cînd mi s-a propus să scriu pe acest subiect, mi-am dat seama că e o întreprindere dificilă; sau poate nu, dacă asociez situația cu o paralelă între un festival de torturi și o prăjitură de casă, făcută de mîna proprie, pe care de drag o mai mănînci și pe alocuri arsă, dacă e cazul.

În mod cert, Festivalul Enescu este un brand de țară; s-a vorbit așa de mult despre asta, că nici nu-ți mai dai seama ce înseamnă, de fapt. Cam așa cum ni se întîmplă și cu George Enescu, a cărui figură o vedem pe bancnota de 5 lei și ne întrebăm: pînă la urmă, ce-o fi făcut așa de important Enescu acesta?

Ei bine, Enescu a fost, pur și simplu, un geniu, muzica românească îi datorează atît de mult încît e greu de conceput cum ar fi fost cultura românească fără George Enescu. Într-o țară în care prima simfonie cultă a fost scrisă abia în anul 1869 (autor George Stephănescu), faptul că doar 30 ani mai tîrziu un compozitor român crea într-un limbaj perfect acordat cu tendințele din vestul Europei, mai mult, cu o amprentă personală inconfundabilă, este de domeniul miracolului. George Enescu înseamnă pentru români însumarea unei experiențe pe care alte nații au dobîndit o în 200 ani de evoluție componistică; nu mai amintesc de statura sa de interpret (unul dintre cei mai mari violoniști ai primei jumătăți a secolului al XX-lea), de profesor și de susținător al vieții culturale, în general. Ce i-a rezervat România, mai ales în ultimii ani de viață? O moarte tristă în mizerie, într-un exil de neevitat pentru Enescu, case lăsate să se dărîme (cea de la Mihăileni a fost salvată prin eforturile lăudabile ale unor muzicieni, cea de la București, din spatele Palatului Cantacuzino, se află într-o impardonabilă stare de degradare). Dar și acest Festival Enescu, născut ca o declarație mai curînd politică în 1958, cînd România încerca să-și afirme o palidă independență față de regimul stalinist, transformat într-un soi de „Cîntare a României“ începînd cu finalul anilor ’70 și retrezit la viață după 1989, astăzi unul dintre cele mai importante festivaluri din Europa.

E bine să avem un astfel de festival? Aș spune că e vital pentru România să aibă un bun cultural cu care să se mîndrească, iar muzica clasică, limbaj universal, pătrunde în medii altfel greu accesibile. Personal mi s-a întîmplat să mi se vorbească despre Festivalul Enescu cu o oarecare invidie că avem ceva încă accesibil la București, de talia aceasta; toți muzicienii cunosc și apreciază acest festival, iar muzicienii sînt printre cei mai mobili ambasadori ai unei țări, așa că vestea unui loc primitor, cu un public foarte cald, este vitală pentru imaginea României, altminteri destul de prăfuită, ca să nu spun mai mult.

Festivalul Enescu este o etalare a torturilor speciale pe care ni le pregătește lumea muzicală actuală: artiști care acum sînt pe val, evoluții aproape uimitoare, orchestre pentru care ar trebui să plătești sume exorbitante ca să le asculți – într-o etalare de valori care nu pot constitui decît un model de nivel profesional pentru oricare muzician. Este un reper, iar pentru a avea valori, trebuie neapărat să ai repere.

Însă viața muzicală obișnuită de stagiune nu este o etalare a unor torturi speciale, și nici nu poate fi astfel, de fapt. Ea este guvernată de alte reguli și este determinată de alte resorturi; acasă, pregătim o prăjitură așa cum ne pricepem mai bine să o facem și o mai mîncăm și arsă, dacă se întîmplă să o ținem mai mult în cuptor, că doar e făcută de noi.

Ce ne-ar putea determina să pregătim o prăjitură bună acasă? Să avem ingredientele de bună calitate, o rețetă potrivită, să fim certați de un critic cînd nu facem ceva bine și, mai ales, să fim conștienți că fiecare acțiune a noastră, bine făcută, va conduce la realizarea prăjiturii perfecte.

Nu e doar o problemă legată de bani, deși, ca în orice activitate, banii sînt esențiali; este nevoie de viziune și înțelegere a unei lumi care este guvernată de propriile reguli, este nevoie și de critici imparțiali, și de un public pretențios care să sancționeze ieșirile în decor. Dar mai ales, ca în orice domeniu, este nevoie de probitate profesională, de renunțarea la această mentalitate păguboasă că „merge și așa“. În momentul cînd fiecare dintre noi își va face cu conștiinciozitate datoria, indiferent care este aceasta, îndeplinindu-și rolul pe care îl are în societate cum poate mai bine, atunci vom avea o altă Românie, mai bună. Și atunci cînd vom renunța să privim doar la ograda noastră mică și să vedem că lumea este mult mai mare și plină de lucruri bine făcute de alții, cu care nu doar că e recomandabil, ci trebuie să ne comparăm.

Cîndva, un om a făcut toate acestea, acest George Enescu al cărui model putem să-l preluăm și să-l ducem mai departe, fiecare dintre noi, muzicieni sau nu: modelul onoarei umane și profesionale, al bunului-simț și al reușitei prin muncă și talent. De fapt, unicul model posibil pentru ceva peren, care face istorie. 

Cristina Comandașu este jurnalistă la Radio România Muzical.