Între seriozitate și popularitate

Pe la jumătatea anilor ’90, un cunoscut dintr-un sat de pe lîngă București, de meserie tehnician, m-a luat la întrebări despre niște personalități din lumea culturală pe care nu le considera prea în regulă. M-a surprins genul acesta de preocupare din partea unuia ca el, iar argumentele și informațiile de amănunt pe care le avea m-au uimit de-a dreptul. Cutare, zicea el, deși e considerat mare intelectual, nu știe o boabă engleză, cum e posibil? Sau: cutare nu se exprimă bine nici în românește, face o mulțime de anacoluturi (?!). Sau: un altul, mare personalitate, înjură comunismul, dar uită că s-a însurat cu o nomenclaturistă de pe urma căreia a profitat din plin. Și tot așa.

Să conversez cu el pe așa o temă mi se părea ușor straniu, dar nu voiam nici să-l jignesc întrebîndu-l de unde pînă unde au ajuns să-l frămînte asemenea lucruri. După un timp am înțeles că omul citea România Mare și că de acolo își lua toate „informațiile“ și cancanurile despre oameni a căror adevărată valoare n-avea putința s-o descopere nemijlocit. Cel mai enervant era că argumentele omului se bazau pe informații reale și erau greu de combătut. Mi-a stăruit pînă astăzi în minte neplăcerea acelei discuții care, ulterior, avea să se multiplice de nenumărate ori, cu o mulțime de alte persoane. Atunci a fost doar primul contact cu un individ dintr-o categorie pseudo-informată. Mai recent, apariția rețelelor sociale a făcut ca acest proces al amestecului informațiilor, lumilor și valorilor să explodeze pur și simplu. Nu mai e vorba doar de un gen de oameni manipulați politic sau de amatori de bîrfe, ci de binecunoscuta democratizare a opiniei în care oricine se poate exprima despre orice. Fenomenul a devenit mondial și nu poate fi trecut cu vederea. „Legiunile de imbecili“, cum le spunea Umberto Eco, nu mai sînt de ignorat. Dar nu totdeauna e vorba chiar de imbecili. Uneori sînt pur și simplu persoane a căror atenție sau curiozitate se îndreaptă către subiecte și domenii la care nu se pricep, iar comentariile lor din spațiul virtual ori intrarea în discuții pe forumuri în forme deplasate sau agresive pot fi doar un fel neinspirat al lor de a încerca să se informeze. O exprimare inadecvată poate ascunde o problemă reală sau poate fi doar un tertip de a atrage atenția, după clasica formulă: „Căcat, spuse Svejk, ca să se bage și el în vorbă“.

Fenomenul are o parte care trebuie luată de bună. Că ne place sau nu, cei care lucrăm în presă nu mai avem același monopol asupra informării celorlalți și nici autoritatea de odinioară a opiniei scrise sau exprimate în mass-media. Un jurnalist care respectă regulile meseriei, care și-a verificat cu scrupulozitate toate informațiile publicate, poate fi contrariat sau de-a dreptul enervat atunci cînd un comentator oarecare și aparent neavizat îi face praf un articol. Fiecare dintre noi a pățit așa ceva. Dar aproape întotdeauna există ceva de luat în seamă sau de învățat dintr-un asemenea comentariu, fie măcar și descoperirea felului greșit în care un cititor poate percepe ce ai vrut să spui. Uneori, și într-o oglindă deformantă poți vedea lucruri interesante. Alteori poți avea chiar surpriza că oglinda e bună și tu ești deformat.

O situație cu care probabil că orice jurnalist s-a confruntat în ultimii ani e aceea în care un text pe care el însuși, ca autor, îl consideră slab sau îl știe conceput fără chef și fără prea mare bătaie de cap obține o mulțime de vizualizări și like-uri, în vreme ce un altul mai elaborat sau pe care el îl consideră mult mai important are un impact minor. Aici pot fi multe cauze. Avînd de-a face cu reacțiile prompte de astăzi ale publicului, jurnalistul are posibilitatea să-și regleze „tirul“, subiectele, tonul sau titlurile. La acest capitol, lucrurile devin însă delicate. Pînă unde poți ține seama de public? Un jurnalist care se respectă nu trebuie să cadă în capcana popularității cu orice preț. Nu e cazul să le spună cititorilor doar ceea ce vor ei să audă. Nu e un simplu prestator de servicii, nu livrează o marfă obișnuită care să se poată modifica în funcție de cerere. În același timp, nu e cazul nici să-și trateze cititorii ca și cum doar el știe ce e de interes și, astfel, să și-i îndepărteze. Trebuie să-și facă meseria respectînd regulile, dar fără să uite de cei cărora le e destinat efortul său. Cîteodată, lucrurile astea nu sînt ușor de împăcat.