Între Scylla şi Charybda

27 octombrie 2005   Tema săptămînii

Cu toată fascinaţia pe care o resimt de la vîrste timpurii faţă de critică (literară & românească), trebuie să mărturisesc că în paralel cu ea se dezvolta şi o suspiciune: era puţin prea impresionistă pentru gustul meu. Concluzii care mă dădeau pe spate, o îngemănare constantă cu filosofia, dar şi o literaturizare a ei în proces, fraze care curgeau ca laptele şi mierea laolaltă, metaforizare masivă, dar argumentele nu erau tocmai consistente sau coerente. În timp, după ce încercasem şi eu prin liceu să fac analize care să ţină frîiele literaturii şi ale filozofiei, m-am prins că acei clasici ai criticii româneşti, citeşte interbelici, pe care îi prizam cu atîta fervoare, se aflau de fapt într-o dilemă: pe de o parte, internalizaseră complet propoziţia lui Hugo cum că "literatura reprezintă carnea, iar filosofia - oasele", pe de alta, se bazau mult pe intuiţie, în sensul că mînuiau filosofia niţel urechist în analizele lor. Mai exact, rămînînd în termenii lui Hugo, mulau oasele după carne, nu viceversa. Or, în contextul contemporan al criticii, această dilemă începe să arate, pentru tînărul critic, cam ca muncile lui Hercule. Pentru că în ecuaţie începe să intre şi asaltul criticii actuale de tip anglo-saxon. Căreia merită să-i fac un crochiu: analitică la sînge, cu precizarea cadrului politico-ideatic din primul paragraf - (post-colonialist, feminist, psihanalitic etc.), fără, nu se poate, estetic pur nu se găseşte în natură - la care se adaugă o definire a conceptelor pe care le utilizezi. În paranteză fie spus, dacă faci critică de întîmpinare, mai poţi cît de cît să eviţi acest model, imperativ în alte cazuri, de la un articol pînă la o lucrare de doctorat sau un eseu. Aşa că tînărul critic se găseşte într-o situaţie similară unui compozitor de parfumuri: îi va ieşi critica în măsura în care nimereşte proporţiile de scriituri critice. Şi nu în ultimul rînd, proporţia de tonalităţi. Oricum se va vedea acuzat, pe de o parte, că nu are argumente, pe de alta, că e motivat ideologic sau că se ascunde după concepte. La care se adaugă un factor ceva mai nou: multă atenţie acordată publicului-ţintă, a cărui ignorare e în ziua de azi o crimă de lezmaiestate. Pentru o scurtă personalizare a acestui raţionament: nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, una, percep acest conflict de premise mult mai acut în zona criticii literare (al cărei statut e în continuare privilegiat) unde cauzează, pare-mi-se, o criză de criterii. Mai exact, fiecare trăieşte sau piere pre limba sa şi pre gustul cetitoriului. Pe de altă parte, tocmai din cauza faptului că e atît de "specială", critica literară e un tărîm binecuvîntat în care expertul îşi conservă din autoritate. Cu totul altfel stau lucrurile în zonele ceva mai de nişă, cea plastică sau cinematografică. Probabil unul dintre motivele pentru care am cotit-o către ultima este acela că, în domeniul ei, postmodernismul a avut o influenţă mai puţin radicală. Cum am văzut-o şi am citit-o eu, critica de film occidentalo-americană oferă nu o reţetă, ci dimpotrivă, mii de materializări ale modului în care poţi scrie impresionist şi analitic totodată. Proptelele pentru ultima manieră mi se par infinit mai ofertante în film decît în literatură. Plus că o critică de factură analitică te poate apropia mult mai mult de cititor, capacitatea lui de a-ţi urmări raţionamentul dînd relaţiei cu el o urmă de intimitate. Pe de altă parte, în critica de film e şi nişte curăţenie de făcut. Ironic şi mai precis, trebuie să speli rufele murdare ale criticii literare. A cărei preocupare de secole pentru text şi autor s-a tradus în cea pentru scenariu şi regizor, într-un mod abuziv şi fără fundamente reale - cel puţin în contextul actual - în critica de film. Se elaborează deseori despre conceptele mari ignorîndu-se cele mici, de la condiţiile materiale ale producţiei pînă la unghiuri de filmare şi luminaţie. Aici e nevoie de un back to the basics. Sau, în termenii unui amic care a parcurs toate stadiile de la operator la regizor, "n-o să cred niciodată un critic de film pînă nu-mi arată că ştie să ţină o cameră în mînă". O observaţie finală, apropo de ce e nevoie de partea analitică în critica de film. Momentan ne aflăm în epicentrul unui paradox. Toată lumea ştie ce este un epitet, dar se citeşte din ce în ce mai puţină literatură. Autoritatea criticului literar rezistă. Nu toată lumea ştie ce este planul american, dar se văd din ce în ce mai multe filme. Autoritatea criticului de film, ia-o de unde nu-i!

Mai multe