Între Poponeţ şi Bocăneţ

Am ieşit din colţul roşu unde ne înghesuise istoria? Manualele alternative aşa spun. Am lepădat stratul de piele socialistă şi apoi comunistă? Analiştii încuviinţează la unison, cu falca sprijinită în cot şi o cută fină pe frunte. Şi, în fond, nici n-ar putea fi altfel. Ne-am sărbătorit majoratul în ale democraţiei, ne-am englezit la vorbă, ne-am franţuzit la tabieturi, am ales pînă ne-am săturat şi ne-am dedat în general tuturor plăcerilor trecute la index pe vremea SSMD-ului (iniţiaţii ştiu ce ascunde acest distins acronim). Am redevenit europeni, fîşneţi, limbuţi şi curajoşi. Cel puţin asta ne place să credem. Rotim ochii deasupra recuzitei şi constatăm că nu lipseşte nimic: card, iPod, bluetooth, laptop şi întreaga liotă de gadgeturi. Sînt create, astfel, condiţiile celei mai simple confuzii cu putinţă: cea dintre confort şi progres. În capcana asta păşesc " unii indiferent, alţii cu un soi de voluptate a minţirii de sine " toţi cei care cred că dacă au fost la Veneţia sau Halkidiki în loc de Amara şi Călimăneşti, dacă şi-au cumpărat un LCD cu diagonala mai mare şi dacă au trădat-o pe lelea Dacia cu bădiţa Jaguar au încheiat conturile cu România socialistă. Un singur lucru neglijează reprezentanţii acestui curent: rezistenţa la schimbare a tiparelor de gîndire. În plus, românul are misterioasa capacitate de-a acţiona rapid şi de-a gîndi lent. Acest defazaj lăuntric asigură succesul unui stil verificat deja în toate mediile " e vorba de aplombul celor la care gura o ia înaintea creierului. Pe de altă parte " şi în ciuda racordării noastre la toate ciudăţeniile, excesele, modele şi capriciile momentului ", nimeni nu pare îngrijorat de nostalgia tot mai pronunţată faţă de ceea ce era "pe vremuri". Iar dacă pînă nu demult acest "pe vremuri" trimitea la interbelic, de la un timp încoace el a început să definească exact perioada de care altminteri ne bucurăm că am scăpat. Sînt tot mai mulţi românii cărora le vine să spună "Ce bine era cînd era rău!", fără ca vreunul dintre cei aflaţi deasupra noastră, a tuturor, să aibă vreo tresărire. Or, să tînjeşti după celula în care ţi-ai mîncat tinereţea e o culme a perversiunii pentru care nimeni nu te va invidia vreodată. Să regreţi ceea ce ironizai cu atîta vehemenţă altădată, iată o acrobaţie masochistă de care doar gimnaştii înnăscuţi sînt capabili. Nostalgia ideologică e luată în pleasnă (pe bună dreptate) la fiecare 26 ianuarie, cînd cei treizeci de inşi adunaţi la mormîntul lui Ceauşescu pun în scenă aceeaşi piesă de două decenii încoace. Cine-i vede are de fiecare dată impresia că trage cu ochiul la o convenţie a autiştilor. Televiziunile îi filmează, publicul se amuză, capitolul se încheie. Ceva mai greu de gestionat e reflexul paternalist care iese la iveală oricît ne batem cu pumnii privatizării în pieptul concurenţei. Mulţi aşteaptă în continuare decizia unui tătuc în costum de manager şi cu jargon de CEO dintr-o multinaţională. Decretul, ucazul, hotărîrea oficială " de asta avem nevoie. Sigur, ne putem pune capul la contribuţie, ca în capitalism, dar preferăm să nu ne asumăm răspunderea. Să şi-o asume altul în numele nostru, ca în " pardon " socialism. Există încă destui angajaţi care cred că libera iniţiativă se traduce prin libertatea de-a nu avea nici o iniţiativă. Există încă oameni convinşi că dreptul la cuvînt înseamnă că ai dreptul că nu scoţi un cuvînt. Or, ce sînt acestea dacă nu sechele socialistoide? Discutabilul privilegiu de-a scrie de cinci ani o cronică TV m-a ajutat să-mi dau seama că televiziunea este unul dintre mediile predilecte ale nostalgiei cu intarsii socialiste. Dorul de bilete prin sindicat, de parizer "de-ăla bun, din ’78" şi de revelioane cu apă caldă pe ultima sută de metri e joacă de copii pe lîngă dorul de varietăţile de altădată. Decepţionată de producţia contemporană, lumea vrea conserve catodice. Sătul de Poponeţ (nume finuţ, sub care se ascunde armăsarul monden Codin Maticiuc, de meserie fils