Între modă și înstrăinare – cum am devenit om cult fără o ureche

Între 1 și 3 noiembrie, Richard Clayderman va susține o serie de concerte în București și Bacău. Artistul a contractat concertele, iar biletele (cu prețuri cuprinse între 300-500 de lei) sînt aproape epuizate. Ar trebui să ne bucure, acest fapt dovedind interesul unui public orientat către muzica bună. În același timp, filarmonicile din toată țara și-au reluat activitatea. Sînt organizate zeci de concerte ce abordează repertorii ale marilor compozitori, concerte-lecție, concerte-spectacol orchestrale sau corale, adaptate condițiilor actuale, unele mai interesante ca altele în multe dintre orașele țării; prețul unui bilet pornește de la 20 de lei. Mă gîndesc că o poză postată pe Facebook cu participarea la un concert al filarmonicii nu are, însă, impactul unei fotografii postate de la evenimentul cu Richard Clayderman, artist care pe pagina Wikipedia e prezentat ca „interpret și pianist ce abordează aranjamente ale coloanelor sonore din filme celebre cu acorduri ușor de ascultat, adaptări  ale celor mai populare lucrări muzicale, creator al genului New romantic“.

Care ar fi problema? Fiecare se regăsește, rezonează cu un anumit artist și cred că ar trebui să fie îndeajuns.

Educatoarea mea, doamna P., ne-a pus să așezăm scăunelele în semicerc cînd eram în grupa mare ca să vorbim despre muzică. Țin minte, de parcă ar fi fost ieri, acea zi pentru că știu cît de emoționată eram. Iubeam muzica și dansul, puneam „în scenă” spectacole acasă lîngă soba de teracotă din camera unde frații, părinții și toate neamurile erau obligate să intre pe baza unui bilet confecționat din hîrtie de ziar sau din frunze. Eu eram tot ce se putea fi:  taxatoare, actor, regizor, prezentator, muzician și om de culise.

Încă mă gîndesc la ziua aceea cînd doamna P. ne-a așezat în semicerc pentru că nu am înțeles ce a dorit să ne transmită. Cert e că, la final, ne-a pus să stăm cu mîinile la spate (aveam șorțulețele acelea bleu cu funde roșii la gît), doamna trecea prin fața noastră și cu degetul arătător ne indica pe fiecare, spunînd: „Ai! N-ai! Ai! Ai! N-ai!”. Era vorba de ureche. Ureche muzicală. Eu am ajuns la categoria „N-ai!” și țin minte că am plîns foarte mult în ziua aia. Eu știam că am două urechi, credeam că una e nemuzicală și era grav. Degeaba mi-a spus mama că sînt o minune, un talent cu două picioare, că respir muzică și spectacol oriunde merg: eu, în mintea mea, tocmai primisem invalidarea unui specialist.

Învățătoarea mea, cîțiva dintre profesorii minunați pe care i-am avut după aceea au reușit să îmi schimbe destinul și să-mi demonstreze că da, eu chiar pot urma această cale. Sînt profesor de muzică de destul timp ca să știu că nu aș face nimic altceva niciodată. Am spus-o mereu și mi-am atras antipatii nenumărate: faptul că primesc salariu pe data de 11 este ca un bonus, bonus pentru ceva ce oricum aș face cu drag.

Orele de Educație muzicală sînt ore extrem de plăcute pentru copii. Pentru un profesor responsabil, azi e poate un pic mai greu: programa școlară nu e rea deloc, dar trebuie pliată tipului de elev pe care îl avem acum. Dar poate că ce consumă energie mai mult e că această programă trebuie adaptată și tipului de părinți pe care îi are copilul. Elevul secolului XXI are acum acces la o plajă enormă de genuri muzicale, iar pentru un dascăl rolul de a-l face pe acesta să discearnă ce e cu adevărat valoros versus ce este doar la modă devine țelul principal în realizarea unei educații artistice.

Andrei Şelaru, autoporeclit Shelly, este un tînăr influencer ce militeză în ultimul timp pentru o educaţie de calitate în şcoli. Iniţiativa sa e cu adevărat lăudabilă, avînd în vedere că acest băiat este model pentru aproape un milion de copii cu vîrste cuprinse între 8 şi 15 ani. Scrisoarea deschisă pe care a prezentat-o ministrului Educaţiei este un document argumentat ce surprinde anumite aspecte reale ale școlii românești, dar şi cîteva soluţii ideale. Gestul ar fi chiar remarcabil, și chiar l-am discutat cu elevii la clase. Întrebarea mea în finalul discuțiilor a fost totuși: ce facem cu trecutul, cu amprenta pe care piesele lui a lăsat-o în copii? Mai precis, ce facem cu  „Aseară m-am omorît / Nu am timp de prăjeală, vrăjeală / Ce am eu în cap nu se învață la școală” (5Gang, „Coco“, compozitor Andrei Şelaru). Da, acest copil a anulat munca la clasă a unor profesori timp de doi sau trei ani doar printr-o singură apariție pe YouTube. Vedeți, elevul secolului XXI de oriunde este un copil inocent, expus deseori brusc valului de vulgaritate și kitsch pe care programele TV și platformele media îl promovează. Este copilul care trece fără punte de la oac, oac, diridiri da la piesele celor de la 5Gang.

Acum, că tot s-a propus reducerea în școli a unor materii considerate inutile, rolul profesorilor de arte devine mai nesigur. Să nu uităm că majoritatea orelor de Educație muzicală sau plastică din România sînt ore distribuite în completarea normei didactice, mai ales în mediul rural, către profesori care nu au neapărat pregătirea și, poate, nici interesul să le desfășoare așa cum s-ar cuveni. Ora de muzică a devenit astfel materia în care „facem ce vrem, stăm pe telefoane” sau în care se studiază altceva. Există și excepții, desigur. Taberele sînt împărțite: pe de o parte, profesorii dedicați sînt cei care încearcă în continuare să semene în copii semințe valoroase, se reinventează și își adaptează munca nevoilor actuale fără a se gîndi pentru cît timp și, pe de alta, sînt cei blazați, profesorul gen „copiați din manual și apoi stați cuminți”, care acum e panicat și, în general, se agită cel mai mult. Aici intervine educația prin YouTube / TikTok / Facebook / Instagram pe care copilul și-o oferă singur. Dacă are norocul de a avea în școală cîteva repere solide, dacă acasă are părinți atenți, anturaje sănătoase, dacă poate fi învățat să aleagă conștient, atunci e un copil salvat.

Părinții copiilor sînt oameni buni, oameni care doresc binele lor. Acest bine scapătă un pic în momentul în care se proiectează viitorul celor mici, dar nu e un lucru de condamnat. Dorința lor de a nu avea o viață grea, de a practica  o meserie care să le ofere confort primează și deseori cad în extremă și cred că orele de matematică și științe sînt cele care contează cel mai mult. Vine un examen, un prag peste care trebuie să treacă cel mic. Un eșec e greu de gestionat, e eșecul părintelui și nu ni-l putem asuma. Medităm, sperăm în mai bine, iar restul va învăța cînd va fi mare. Sau: „Lasă, că va face pian și dans cînd își va permite singur asta”. Desigur, nu în toate cazurile este așa, dar întrebînd cam cîți părinți și-ar susține copilul în alegerea unei facultăți cu profil vocațional (arte, coregrafie, Conservator), procentul este cam de 2% și sînt generoasă.

În clasa a VI-a, o doamnă profesoară din școală ne-a dus la un spectacol de operă la Iași: Carmen de Georges Bizet. Am stat cuminți, am urmărit spectacolul, am zîmbit toți la poza de final din fața clădirii operei (poză ce justifica activitatea didactică a doamnei), i-am răspuns în cor „Daaaaa!!” la întrebarea „V-a plăcut, copii? Nu-i așa că mai veniți?” și totul a fost aproape perfect. Ar fi fost chiar perfect dacă nu ne-ar fi întrebat dacă avem nelămuriri; eu, bineînțeles, aveam una. Nu înțelegeam de ce la final Carmen, personajul principal, deși avea un cuțit înfipt în inimă, a mai cîntat aproape cinci minute și abia apoi a murit. Nu reușeam deloc să pricep și am făcut greșeala de a întreba. Acela a fost momentul în care am simțit cu adevărat cine sînt. Am aflat că provin dintr-un mediu în care nu se respiră doar artă. Dintr-o poziție de putere, doamna profesoară nu a ezitat să mă pună la locul meu și să mă reducă la tăcere: „Pentru că ești incultă!”.

S-a rîs mult atunci.

Anii mi-au arătat, totuși, cum stă treaba. Mi-au demonstrat că a fi cult nu înseamnă să știi pe de rost anul nașterii unui compozitor sau cîte concerte pentru pian a scris fiecare. Nu înseamnă să știi structura baladei populare românești, ci care era rostul, menirea ei. A fi cult înseamnă să știi că înstrăinarea este subiectul preponderent în muzica românească folclorică și nu dragostea sau banii; cult ești atunci cînd știi că o piesă clasică are în sunetele ei o trăire atît de puternică, încît și după 250 de ani este fredonată. A fi cult înseamnă și să știi că un personaj trebuie să-și încheie aria ca să poată muri pe scenă; a fi cult nu înseamnă să înveți pe de rost regulile de construcție a formelor muzicale ample sau miniaturale, înseamnă să știi povestea din spatele notelor, a lucrării, să intuiești alternanța frazelor dintr-o expoziție de concert, să poți să-ți imaginezi discursul muzical și să proiectezi viziunea compozitorului, să surprinzi stări noi, să-ți vină „să ieși din tine”, să te regăsești în muzica unui artist (oricare ar fi el) și azi, și mîine, și să ți se pară de fiecare dată că „Da, această piesă parcă e compusă pentru mine!”.

Toate aceste lucruri se pot învăța, se educă atîta timp cît ai un om în față, un specialist care nu te invalidează, care e dispus să îți netezească o cale, dar mai ales atîta timp cît ai la dispoziție un prilej în care să o faci: o oră pe săptămînă – momentul în care îți poți oferi ție răgaz, timp și rost. Noi, profesorii de muzică, ne vom reinventa, vom oferi opționale de calitate elevilor dacă e nevoie, vom renunța și la note, copiii vor veni tot cu plăcere către noi, vom preda în continuare prin fascinație, asociind fiecărui concept o emoție, pentru că noi doar așa știm să facem educație.

Închei pledoaria (sau orice ar fi asta) și îmi doresc ca în rîndurile scrise mai sus să se regăsească  toți elevii care au ales calea mai dificilă, mai puțin ofertantă, doar pentru că au avut un profesor grozav, elevii care se bucură de cele 50 de minute săptămînale și care așteaptă cu nerăbdare să fie vulnerabili, adulții care au înțeles că un artist (fie el și Richard Clayderman) te prețuiește nu pentru banii pe care îi plătești, ci pentru timpul pe care tu i-l oferi, pentru acei părinți care poate nu știu de ce portativul are cinci linii și nu șase, care poate n-au învățat de ce diezul are liniile oblice și nu orizontale (ca simbolul hashtag), pentru acei intelectuali care se gîndesc de ce oare chitara și pianul nu sînt instrumente permanente în orchestra simfonică, deși sînt instrumente plăcute și căutate. Totuși, cel mai mult aș vrea ca cele scrise mai sus să rezoneze cu colegii mei, cu acei profesori care știu că nu sînt plătiți pentru norma didactică, ci pentru valoarea pe care ei o aduc unei ore de muzică.

Ana-Maria Rusu este profesoară de Educație muzicală la Colegiul Național „Unirea” din Focșani.