Între două ţări
Reveria este, cum se ştie, una dintre cele mai sigure soluţii catartice în faţa stărilor de încordare, deznădejde, tristeţe. Să ne amintim, aşadar. Atunci, în copilărie, întîmplarea pe care o evoc imediat mi s-a părut absolut de neînţeles pentru că, pentru întîia dată, învăţătoarea mea, doamna Ana Jingoiu, a acceptat să trăiască, în faţa tuturor, cîteva momente de ezitare şi nesiguranţă, dînsa – cea care avea totdeauna o teribilă stăpînire de sine prin care ne stăpînea, în fond, şi pe noi. Inutil să menţionez faptul că de la această doamnă de demult ştiu aproape tot, de la succesiunea secolelor la hăţişurile lui însuşi şi însele, de la harta cerului la cîţi i se aud/se scriu în noştri sau copiii de pe strada Mîntuleasa, unde locuiesc hipopotamii, nemaivorbind de înţelesurile ascunse sub perdeaua basmului. Tocmai începusem anul şcolar şi, comentînd noutăţile de ultimă oră, Mirela, o colegă cam băgăcioasă şi care voia cu orice preţ premiu, s-a lansat pe derdeluşul unei teme sigure şi plăcute: vacanţa de vară. Am fost la ţară..., a început ea, şi se vedea că aşteaptă să aibă minute lungi de povestit. Dar a fost brusc întreruptă de o contracandidată la premiu: Care ţară.... asta? Şi contracandidata a arătat cu un gest larg harta Romîniei afişată pe perete. Am simţit greutatea liniştii ce s-a lăsat peste noi. Nimeni nu a scos nici o vorbă, nici chiar doamna învăţătoare. Băgăcioasa Mirela şi-a revenit prima: Nu, nu asta, cealaltă... adică ţara bunicilor, ţara frumoasă a bunicilor. A fost clipa în care, dincolo de semantică, de sinonimii şi omonimii (termeni de care, bineînţeles, nu aveam habar atunci), am înţeles că viaţa mea aparţine, din această clipă, deopotrivă ţării de pe perete şi ţării frumoase a bunicilor şi nu încetez să mă întreb, chiar şi acum, de ce din toate adjectivele lumii băgăcioasa l-a ales tocmai pe acesta: frumoasa. Atunci, marcată de intransigenţa vîrstei, le-am situat în opoziţie. Acum înţelepciunea/experienţa mă îndreptăţesc să le gîndesc în complementaritate, găsind tocmai aici forţa de a merge mai departe. Pentru că ştiu că, oricît de devastatoare ar fi unele evenimente, fapte, întîmplări din viaţa reală şi, mai ales, din cea de la televizor, prin care urîtul îmi intră în casă, pot respira aerul curat al frumosului şi al binelui reîntorcîndu-mă în livada de meri, la fîntîna de lîngă casa bunicilor. Gest salvator, rezerva mea de oxigen. Aş vrea să întîrzii o clipă pentru explicaţii, respingînd orice bănuială/acuzaţie de paseism, idealizare, şi cu asta mă întorc chiar la factorul care a declanşat amintirile de mai sus. Căci nu realitatea descrisă era întristătoare, ci atitudinea realizatorilor faţă de această realitate, uşurinţa cu care s-au lăsat fascinaţi/manipulaţi de ea, transformînd destinul bătrîneilor care se băteau pentru o pungă de detergent sau al bunicuţelor cu faţa lividă ce trăgau să moară pe un pat sordid de spital (citez cele spuse de o voce necunoscută din regie) într-un spectacol filmat cu rece minuţiozitate (drumul spre iad, se spune, rezistă prin detalii) contrar tuturor normelor deontologice ce interzic sau limitează drastic filmarea persoanelor în suferinţă sau în imposibilitate de reacţie, de apărare, de orice. Simpla indiferenţă sau doar atenţie la cîntectul de sirenă al rating-ului? De parcă ei n-ar fi fost bunicii nimănui, de parcă undeva într-un oraş, orăşel sau sat nu s-ar afla măcar doi nepoţi care să le apere amintirea, imaginea, demnitatea. Repet, cîţi dintre cameramanii/regizorii/realizatorii TV au refuzat să devină parte la acest teribil act de nerecunoştinţă faţă de cei care i-au crescut şi le-au asigurat vacanţele frumoase? Aşa că serialul devalizării magazinelor alimentare sau cel al spitalelor dezafectate s-a dovedit a fi, în al doilea rînd, un puternic document social, dar şi, în primul rînd, un serial despre noi înşine, aproximînd lipsa noastră de rezistenţă la urît. Nu sînt vinovate nici sărăcia, singurătatea, neajutorarea bătrîneţii, nici chiar administraţiile locale sau toate la un loc. Vina e în noi. Ştim cu toţii, din experienţă practică şi teoretică (iată că Experienţa televiziunii şi estetica de Umberto Eco ar împlini exact 50 de ani de la apariţie), că transmisiunea în direct nu e niciodată redarea aidoma a evenimentului, ci interpretarea lui, întemeiată pe jocul punctelor de vedere generate de dispunerea telecamerelor fixe sau mobile, de semnificaţiile prim-planului şi stop-cadrului, din explorarea diferitele procedee speciale între care Eco nominaliza focalizările, accentele sonore ş.a.m.d., existente toate şi în producţiile româneşti. Aşa că, înlocuind fastul nunţii lui Reiner al III-lea cu Grace Kelly sau tensiunea unei transmisiuni sportive (exemplele lui Eco) cu deznădejdea cuprinsă în materiale de acum şi de aici, constatăm – dacă mai era cazul după atîta timp – că nu faptele contează, ci perspectiva din care ele sînt puse în scenă. O perspectivă care din Antichitate pînă spre secolul al XIX-lea fusese cu prioritate perspectiva frumosului, o perspectivă care astăzi reduce totul la derizoriu descumpănind (termenul este chiar al lui Eco) şi pe regizor, şi pe spectator.
Iar noi sîntem şi sursa, şi rezultatul perspectivelor noastre. Atunci, demult, priveam lumea prin lentila frumuseţii. O spune, o recunoaşte tranşant Aristotel (Poetica, 25, 1461b, 10-15): În ce priveşte poezia, o imposibilitate care convinge e de preferat unei posibilităţi neconvingătoare. Poate nu-i cu putinţă să existe oameni aşa cum îi picta Zeuxis, dar el îi face mai frumoşi, căci ceea ce serveşte drept pildă trebuie să întreacă realitatea.... Deşi fac portrete asemănătoare, le zugrăvesc totuşi înfrumuseţîndu-le. Să o întreacă, vor repeta şi consternaţi, şi ironici unii dintre autorii contemporani de emisiuni TV, de pildă, să o întreacă, dar mult mai folositor pentru rating ar fi să o coboare anulînd (distrugînd) acea realitate prin minimalizare şi mutilare şi declanşînd descumpănirea tuturor. Antichitatea propunea valabilitatea unui drum al idealizării: Deşi fac portrete asemănătoare, le zugrăvesc totuşi înfrumuseţîndu-le. Trucaj cu bună ştiinţă? Sau, mai degrabă, încrederea în faptul că un principiu, o idee (kalokagathia şi aici kalos însemna în elină frumos), au forţa de a genera şi opere, şi un drum al operelor, al operelor respectînd numărul de aur, proporţia divină, adică modelul frumuseţii despre care scrie călugărul franciscan Fra Luca Pacioli di Borgo în Divina proportione, carte tipărită (1509) la Veneţia în tipografia lui Alfo Manuzio, iar ilustraţiile sînt semnate de Leonardo da Vinci. Aristotel teoretizează, dar şi analizează, acest drum în care – nu mai e nevoie să precizez – Zeuxis este doar un exemplu. E un drum pe care lumea europeană merge de aproape 30 de secole.
Nu fără schimbări de accent şi de direcţie, şi Vianu este, între alţii, un observator al felului în care era frumuseţii începe să coboare spre zenit odată cu pantonomia artei, astfel încît, în Estetica (ediţia a II-a, 1939) profesorul notează, nu fără o urmă de mîhnire: Meseriile, formele vieţii profesionale, sărbătorile poporului, păstrau încă o remarcabilă valoare artistică. Odată cu autonomizarea artei, celelalte manifestări ale vieţii sociale, disociate din complexul care le menţinea solidare cu arta, au pierdut orice frumuseţe. Autonomizarea artei a favorizat elanul ei creator, dar a micşorat baza ei de atingere cu întinderea vieţii sociale, îngăduind revărsarea unui val de urîţenie peste lucruri şi aşezări omeneşti. E un val care ameninţă în mare măsură orizontul multora dintre noi şi această stare de urgenţă face ca discuţia să iasă din aula academică sau amfiteatrul universitar unde, prin tradiţie, îi este locul şi să coboare la nivelul colocvialităţii publice, la radio, la televiziune, în paginile Dilemei vechi, iată.
Acceptăm descumpănirea sau ne adunăm forţele pentru a ieşi din acest impas?
Antoaneta Tănăsescu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa: Unde sînt manierele de altădată, Editura Gramar, 2010.
Foto: V. Dorolţi