Între două sau mai multe revoluţii

Huliganii au, uneori, prostul obicei de a nu se mulţumi cu faptul că deranjează rău. Insistă să pară, de cîte ori vexează lumea, longevivi. Poate chiar veşnici, precum evreul rătăcitor. Cu atît mai iritanţi sînt cînd se ivesc, fără să-i chemi, în epoci de modernizare, dificile identitar, şi îşi asumă cu mîndrie ce li se impută.

De pildă, Mihail Sebastian. Brăileanul avea să dea seamă de condiţia sa huliganică în 1934. Stîrnise anterior, cu o carte despre destinul şi opţiunile nesatisfăcătoare ale migrantului iudeu, un „shitstorm“ furibund avant la lettre. Exalările acestei furtuni de mizerii aveau să învăluie periodic şi să persecute în răstimpuri regulate, cultura dîmboviţeană. În plin aplomb al obscurantismului occidental, năismul o învăţase temeinic a-l defini pe român strict etnic-religios şi de a-l exclude categoric pe minoritar din ea. Călcat de camion, în 1945, Sebastian nu şi-a putut ţine promisiunea de a emigra şi de a ne da, ca evreu-român-dunărean, cum, scandalizînd românimea verde, se simţea, o a doua serie de opere, de această dată dintr-o ţară mai puţin torturată de obsesia alogenului.

Nu mai puţin enervanţi sînt inşii cu identităţi neclare, cînd, forţaţi de comunişti să emigreze, mai au tupeul rar nu doar de a se întoarce, fie şi contre coeur, ca Norman Manea, în 1996, ci şi de a-şi afişa cu mult orgoliu condiţia huliganică. Şi de a continua, concomitent, să scrie în româneşte. Ori de a da la rigoare sfaturi, dacă li se cer.

Bazîndu-mă pe experienţa lor, pot afirma, cu oarece acurateţe, cred, că – struţocămilă culturală părînd etern a fi – n-am mai nutrit ca emigrant iluzii excesive de a obţine înţelegere pentru hotărîrea mea de a mă întoarce în decembrie ’89. Și de a relata, ca jurnalist occidental, despre „jos Ceauşescu“. Am continuat să mă las înjurat, scriind nesmintit în următoarele decenii, despre chestii româneşti. La întrebări mai insistente cu privire la mobilul implicării mele m-am mulţumit să replic evaziv. Şi să-mi şoptesc în barbă observaţia, huliganică, desigur, că, dat fiind modul în care începe să şi poarte ţara în traistă, la subsuoară, orice migrator devine, din clipa în care-şi părăseşte patria, un pic evreu. Şi că, prin jalea iscată de comunism, a crescut net, cu nişte milioane de „transfugi“, cota parte a românilor la familia naţiunilor alcătuind un nou popor ales. Poporul emigranţilor. În răstimp, naţiunea părăsită şi, după căderea ceauşismului, regăsită de cei plecaţi, prin revederi repetate cu grupul consumatorilor de salam cu soia, n-a rămas nici ea pe loc. A emigrat ea însăşi din fosta ei condiţie de popor captiv. S-a autoeliberat? Ori s-a văzut, în parte eliberată, ca din robia egipteană?

Iluziile n-au supravieţuit prea mult. Neamul românilor a continuat să sufere în pustiul postcomunist, fiind recapturat intermitent de parcă ar fi fost condamnat să fie pregătit prin chinuri şi blesteme pentru o mare încercare revelatoare în genul revoluţiei civilizatorii din Sinai. Şi emigrările, şi fuga de destinul său incert s-au perpetuat, cu medicul şi căpşunarul, omul de ştiinţă, profesoara, asistenta, şoferul şi cocota simplă sau de lux, îmbogăţind viaţa socială şi economică occidentală. Emigraţia generalizîndu-se şi îngroşîndu-i-se rîndurile, iar emigrantul devenind un fenomen peren, bizara struţocămilă multinaţională a prins contur, şi-a închegat carnea şi oasele şi a revenit acasă mai abitir decît oricînd. Prin chat, dacă nu in personam.

Odată cu netul globalizat, cel dus în lumea largă care insistă supărător să nu se mulţumească doar cu fiţe şi cu patria de adopţie, s-a conectat cu şi mai mare înverşunare la patria sa veche. Golan cum e, de la natură, se arată hotărît să se menţină empatic, iar nu străin de încercările politice prin care trece, periodic, partea rezidentă în geografia originară a neamului. Atîta doar că nu-i mai pasă mult de apartenenţe, definiţii şi aderări ce le par decisive mulţior compatrioţi din ţară, deşi-s riscante, poate false şi aprig contestate. La sfaturi agasante să renunţe nu e dispus ori nu prea poate. Omul iubeşte ţara şi cînd ea nu îl mai vrea defel.

Sîcîitorul orgoliu al emigrantului cu fundul în două sau mai multe luntri este sau pare nul doar dacă a eşuat. Vanitatea nu mai puţin sîcîitoare a celui care, caz rar, a reuşit în Vest fără să taie fie şi vremelnic punţile, cum a fost sfătuit, este să ştie, între două revoluţii româneşti, mai bine decît alţii, ce-i de făcut. Căci a văzut şi a învăţat mai multe decît acel „sărac la care nici boii nu trag“.

Ca Moise cel trădat de ai săi şi nevoit să fugă din Egiptul natal înainte de a fi silit să se întoarcă să-i ajute, va înţelege însă, vai, că nimeni nu-i prooroc în ţara lui, indiferent cît zel depune în scoaterea ei din bucluc. Şi că, în timp ce în jur se schimbă, parcă, totul, constant rămîne doar faptul că el, migrantul, nu mai e acasă nicăieri.

În ce priveşte eterna „Jormanie“ a lui Nor­man Manea, un soi de „Românica“ per­sonală a huliganicului scriitor româno-american, chinurile obţinerii de libertate şi de metamorfozare a ei în stat de drept se prelungesc.

Spus altfel, în România lui tov. don „Dragnea-über-alles“, se perpetuea­ză la domnie pesta roşie. Bubele negre, brune, verzi şi roșii se mai prefac din cînd în cînd că abandonează timona, ascunzîndu-se pe la televiziuni şi site-uri securiste.

Dar boala care tot împinge hoţii şi criminalii să degreveze temniţele spre a popula guvernele şi parlamentul, pe intelectuali la rinocerizare, iar oamenii să emigreze, revine şi ameninţă să se prefacă în pandemie.

Între timp, cu ajutorul lui Putin, s-a molipsit o lume întreagă de naţionalism şi boală pe migranţi. Zidurile, inclusiv şi mai ales cele mentale, se înmulţesc şi ele ca şi ei. Românilor rămaşi pe loc li se rezervă foamea de dreptate şi mîndria de a dispune de o democraţie mai originală decît oriunde şi oricînd. Pînă le ajunge cuţitul la os şi se ridică să demonstreze că au învăţat, în fine, să-şi preţuiască libertatea. 

Petre M. Iancu este jurnalist la Deu­tsche Welle.