Între două luntre
Literatura a început să mă intereseze mai aplicat în adolescenţă, după ce am făcut o boală de piele ale cărei simptome au fost interpretate greşit şi care a fost tratată greşit, de care am scăpat foarte greu. După ce aproximativ douăzeci la sută din suprafaţa pielii a devenit o rană vie.
Alegerea limbii în care scriu s-a întîmplat fluid, a fost o decizie întinsă pe o perioadă lungă de timp. În vacanţa dintre clasa a opta şi a noua încă mai citeam din plictiseală, dînd ascultare îndemnurilor mamei mele. Cele mai multe cărţi din biblioteca ei (dacă mă gîndesc bine, atunci cînd ne-am mutat, separarea dintre biblioteca mamei şi cea a tatălui meu a devenit şi mai pregnantă) erau în limba română. După debutul bolii, am început să citesc pentru a acoperi ruşinea că pielea mea e marcată de plăgi urîte. Trăiam cu senzaţia că eu însumi sînt urît şi că am nevoie de frumuseţe. Voiam frumuseţe la modul obsesiv, ca orice adolescent, cred, dar n-o puteam obţine decît în singurătate, citind.
La douăzeci de ani, după ce am descoperit cartea lui J.D. Salinger, Seymour: o prezentare, am început să scriu haiku-uri. Voiam să ajung ca Seymour, pur, de o sensibilitate aproape nelumească. Haiku-urile astea, ca de altfel şi poeziile de mai tîrziu erau scrise toate în limba maghiară. Motivele cred că au fost multiple. Pe de o parte, descoperisem un site unguresc de haiku-uri, unde erau adunate toate haiku-urile traduse de poeţi unguri, de la primele traduceri de acest fel, al căror autor a fost Desző Kosztolányi şi pînă la cele mai recente, realizate de Dezső Tandori. Pe de altă parte, simţeam că am o anumită datorie faţă de limba mea maternă. Poate că un alt motiv a fost acela că majoritatea prietenilor mei continuau să fie foştii colegi de clasă din liceu care nu se descurcau prea bine cu fetele. De cîte ori ne întîlneam, în cadrul acestor sausage parties, fiecare dintre noi trebuia să dea dovadă de o mare inventivitate lingvistică, dacă voia să fie bine văzut, respectat. Iar eu mă descurcam de minune, eram glumeţul grupului.
Această aşa-zisă datorie faţă de limbă s-a evaporat cu o rapiditate uluitoare atunci cînd am descoperit, cu ajutorul primei mele iubite, un curs de creative writing. Era vorba de un curs de o săptămînă, organizat de cel care conducea întîlnirile cu caracter permanent ale grupului literar Lumina de Avarie, Daniel Puia-Dumitrescu. Poate că datoria faţă de limba maghiară a dispărut din cauză că undeva în adîncul sufletului, percepeam trecerea la limba română, întărită şi de aprecierea pe care am început să o primesc pentru ceea ce scriam ca pe un fel de gest reparator, după ce redactorul-şef al singurei publicaţii de limbă maghiară din Braşov îmi ignorase şi apoi refuzase creaţiile literare, pe motiv că acestea ar fi decadente. Un alt motiv pentru care această schimbare s-a produs atît de lesne ar putea fi acela că între timp mi-am dat seama că prietenii mei nu sînt prietenii mei, din moment ce nu pot să vorbesc cu ei despre literatură. Ori de cîte ori încercam să port cu ei discuţii mai elevate, strîmbau din nas sau mă ridiculizau. Îmi păsa atît de mult de literatură, încît ajunsesem să cred, în înfumurarea mea de adolescent întîrziat, că cei pe care aceasta nu îi interesează, nu pot fi prietenii mei. Dar prietenii mei unguri aveau personalităţi puternice şi persuasive, nu era atît de uşor să scapi de ei. Aceştia trebuiau evitaţi, ignoraţi în repetate rînduri pentru a-i îndepărta.
Pînă la urmă am reuşit. Am ajuns cel care sînt acum: un om fără prea mulţi prieteni (cel puţin nu după exigenţele care definesc pentru mine prietenia adevărată), aproape în exclusivitate din zona literaturii. Acum exercit caracteristicile structurale ale limbajului în literatură. Vreau să-mi impresionez prietenii în mod indirect, prin intermediul cărţilor pe care le scriu. Şi implicit pe prietenii prietenilor ş.a.m.d. Trăiesc într-o dictatură a individualismului şi, cînd vreun demers al meu reuşeşte, sînt fericit. M-am izolat în peştera mea, sperînd că prin stăpînirea perfectă a funcţiilor limbii voi reuşi să atrag oamenii şi că-i voi determina să mă iubească. Însă comuniunea fatică, dovezile explicite ale atenţiei pe care şi-o acordă unul celuilalt vorbitorii (amici, prieteni), se dizolvă aproape exclusiv în cazul meu în dialoguri, monologuri, poezii. O mare parte a libidoului meu verbal stă sub imperiul literei de tipar. Comuniunea fatică, în domeniul meu, e o artă cît se poate de subversivă. Acesta este preţul plătit pentru orgoliul de a crede despre tine că îi poţi influenţa de la distanţă pe ceilalţi.
Dar am vorbit destul despre persoana mea. Mai există şi alţi nebuni ca mine, care visează ba în română, ba în maghiară şi uneori li se năzare că o anumită dispunere a cuvintelor într-o frază sună a ceva distant, greu de identificat, o limbă intermediară care nu există, un limb în care ajung anumite expresii din limba română, care pentru un ungur sună super ciudat, asemenea unei perle a limbii, o construcţie la limita absurdului.
Unul dintre ei este Robert Gabriel Elekes, cu care am fost coleg de liceu şi care, la fel ca şi mine, scrie în limba română, cu toate că în venele lui curge atît sîngele saşilor, cît şi al maghiarilor. A publicat de curînd al doilea său volum de poezie la Casa de Editură Max Blecher, intitulat O dronă care să mă vrea în sfîrşit doar pe mine, bine primit de către public şi de către juriile premiilor literare. Robert este de asemenea organizatorul unui cunoscut club de lectură la Braşov, Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets.
Celălalt este Mihók Tamás, care a participat la al doilea seminar de traduceri organizat de George Volceanov la Casa Traducătorilor din Ungaria, Balatonfüred, în anul 2013. După această experienţă, Tamás a început să traducă intensiv din literatura poeţilor contemporani români, publicînd printre altele şi o antologie a poeziei generaţiei 2000, la Editura Syllabux din Ungaria. El este de asemenea autorul a trei volume de poezie, cel mai recent fiind Cuticular, apărut în anul 2017 tot la Casa de Editură Max Blecher. Cuticular a apărut mai întîi în limba maghiară, cu titlul Cuticulum Vitae. Acest lucru demonstrează faptul că Mihók se mişcă cu aceeaşi familiaritate în ambele culturi.
Mai există şi alţi astfel de scriitori care stau cu fundul în două luntre, unul este Kocsis Francisko, celălalt Péter Demény, dar am decis să mă opresc îndeosebi asupra celor din generaţia mea.
Andrei Dósa este poet. Cea mai recentă carte publicată: romanul Ierbar, Editura Polirom, 2018.
Foto: Hajdu Tamás