Între documentare și apropiere

Cu mult timp în urmă citeam romanul lui Gabriel García Márquez Generalul în labirintul său. Nu trag niciodată cu ochiul spre final, de teamă să nu descopăr vreun pic din cursul poveștii. De multe ori, nu citesc nici măcar textul de pe coperta a patra, dacă primul rînd face simțită o posibilă demascare.

La finalul acestui roman, Márquez are un cuvînt de mulțumire pentru cei care l-au ajutat cu documentarea. Acolo e și cineva din corpul diplomatic, care a făcut un zbor cu elicopterul special pentru documentarea romancierului. La vremea respectivă, scriam încă pentru Timpul de dimineață din R. Moldova și m-am plîns acolo într-un text. Am zis: „Ia, dom’le, ce acces la documentare au greii altor țări”. Și nu mă gîndeam neapărat la mine, alege orice scriitor celebru din România, că avem, și întreabă-l cît l-a ajutat statul. Fie și doar la documentare.

Dar la noi există altceva, prieteni și înțelegeri. Așa că m-am trezit scriind despre Brâncuși. Știam că, indiferent cum voi aborda subiectul, tot vor exista plîngăcioși, pentru că noi, poporul mioritic, sîntem specialiști în toate domeniile. Noi știm cum se face țuica de prune, cum se pune gresia, care sînt marile conspirații mondiale și, mai ales, cine a fost Constantin Brâncuși. (Și eu, înainte de o documentare destul de temeinică, trăiam, ca majoritatea, cu convingerea că Brâncuși a vrut să ne dea atelierul, iar „noi” l-am refuzat. Bine, nu-i deloc așa, dar asta nu ne anulează statutul de specialiști în toate.)

Acum vine momentul, destul de jenant, în care trebuie să recunosc că în Moldova nu ajung toate cărțile. Și am găsit eu cîte ceva despre Brâncuși prin biblioteci, dar nu destul. Aici a mai completat și Internetul, dar ajutorul mare nu a venit cu elicopterul de la corpul diplomatic, ci cu Poșta Română de la Adrian Botez. A fost singura cale ca materialele pentru documentare să parcurgă 140 de kilometri în două săptămîni.

Și a început. Exact ca la Alexandru și Ion, personajele mele din Colonia fabricii, am simțit cum mă „împrietenesc” cu Brâncuși. Și aici începe admirația. Bine, norocul meu că nu trebuia să scriu despre un personaj antipatic. Însă ce m-a frapat de la bun început și m-a făcut să mă atașez tot mai mult de Constantin Brâncuși a fost modul în care spunea o poveste în patru feluri diferite. Și, în nici una dintre ele, el nu ieșea mai bine. La biografii lui, cei care l-au cunoscut în timpul vieții, apar multe contradicții asupra aceleiași întâmplări. Cum și-a rupt piciorul, cum a fost dat afară din funcția de paracliser ș.a.m.d. Și fiecare biograf îți spune povestea cu convingerea că deține adevărul.

Evident că prima mea senzație a fost una de deznădejde. Aoleu, ce mă fac? Cum mă apuc eu să reinventez personajul, că nu scriam tocmai ficțiune. La Colonia fabricii mi-a fost ușor. Aveam documente și doi părinți care să îmi povestească despre Ion și Alexandru, pe care eu doar vag mi-i aminteam.

M-am apucat să trimit mail-uri pe la vreo doi brâncușologi, dar n-am primit răspunsuri. Așa că am pus cap la cap povestirile ca să trag singură concluziile. (Mai ticăia și ceasul de la editură, de la Adrian, care mă tot întreba cum merge treaba.) Și, în loc să mă enervez, m-a prins și mai mult dragul de Constantin Brâncuși. Hai să dau și un exemplu: în anii lui grei, de tinerețe și foame la Paris, a lucrat ca paracliser la biserica românească de acolo. Dar nu după mult timp, chiar după Paști, a fost dat afară. Și el a spus unor prieteni că s-a certat cu preotul pentru ciubucul de la enoriașe. Apoi altor prieteni, că era așa de frumoasă icoana Maicii Domnului, încît nu se îndura să îi stingă lumînarea cînd încuia biserica, iar parohul s-a temut că îi va da foc la biserică. Altui biograf i-a spus că în noaptea de Înviere, în loc să tragă clopotele, mai ales că era și episcopul acolo, el s-a apucat să mănînce din ouăle și pasca aduse de credincioși. Și așa mai departe, mai erau cîteva variante. Am avut răbdare cu documentarea, pînă am ajuns la momentul (doar vreun an mai tîrziu) în care parohul respectiv s-a ocupat la biserică de organizarea unei licitații ca să îl ajute pe Brâncuși. Or Brâncuși avea multe calități, dar iertător nu prea era, așa că am optat pentru povestea în care nu se certa cu parohul. Fiindcă i-am tot regăsit peste ani, în bună legătură.

Și ăsta e un simplu exemplu. Biografiile lui Brâncuși, alăturate, au o sumedenie de povești diferite. Și tocmai aici cresc din nou cotele admirației. Fiindcă nu îl interesa ce părere vor avea ceilalți despre el, dar nici nu simțea nevoia să pozeze. Din contra, am ajuns la concluzia că răspundea la întrebările indiscrete după cum presupunea că și-ar dori celălalt să stea lucrurile. Iar această apucătură a lui m-a ajutat să înțeleg ceva mai mult despre el, decît să mă aleg cu o simplă cronologie. Cine era omul Brâncuși, ce fel de fire avea? Asta te preocupă mai mult cînd scrii un roman biografic decît anul în care a fost dat afară din Salonul Independenților.

Și vezi cum documentarea se transformă în poveste și legătură, și nu mai simți greul, ci satisfacția, prietenia, admirația. Chiar și pentru apucăturile urîte, că nu citești viețile sfinților. Dar te bucuri să-l descoperi. Aici e punctul la care trebuie să ajungă documentarea: să nu te îngrozească, ci să te bucure. Și, vrei, nu vrei, personajul respectiv intră atunci în realitatea ta, exact ca un bunic care nu a mai trăit să îți vadă nașterea, dar cu care simți conexiunea, fie și doar prin ADN. Și gata, știi deja că, pe pomelnicul cu cei plecați din familie, de acum va fi prezent și Constantin.

Moni Stănilă este scriitoare. A publicat volumul Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, iar în 2020, Țipă cît poți, Editura Polirom.