Între datorie şi dorinţă
- argument -
„O chestiune de principiu“ – este o sintagmă pe care astăzi o auzim destul de des, invocată mai ales în cazurile în care, într-o dispută, sau într-o justificare, rămîi fără argumente logice. Atunci recurgi la ideea de principiu, ca la un drept autoproclamat de veto.
Căci, se ştie, peste principii, nimeni nu poate trece. Nu are voie, căci sînt inviolabile. De la discursuri oficiale, în care politicienii se bălăcăresc reciproc pe bază de „principiu“ sau iau decizii personale, în baza aceloraşi „principii“, şi pînă la certurile banale dintre doi vecini care îşi dispută supremaţia principiilor privind închiderea sau deschiderea uşii de intrare în bloc, conceptul, desemnînd elementul fundamental al construirii unor sisteme de legi, punctul primordial al începutului, este astăzi tratat cu atîta uşurinţă, încît riscă să rămînă un simplu cuvînt.
Ce înseamnă, pînă la urmă, a avea principii? De la definirea termenului la propagarea sa în vocabularul de bază, folosit uneori ca tic verbal, unde se mai situează normele societăţii de azi?
Care mai sînt principiile reale şi care cele inventate? Există principii personale, dar ce le conferă acestora validarea, aura de autenticitate? Căci de multe ori, vrăjiţi de goana după confirmarea propriei persoane, învestim ideea de principiu personal ca fiind universal valabilă.
Dacă în comunism exista tentaţia justificată de a „înşela“ statul român, un stat asupritor şi dictatorial, prin mici gesturi – chiar făcînd blatul cînd călătoreai cu tramvaiul devenea o „chestiune de principiu“ –, accentuînd astfel spiritul de frondă, astăzi diferitele forme de frondă personală provoacă mai degrabă ricoşee periculoase la nivel macro, precum lipsa de la vot, pe motiv că prin aceasta „trebuie să dai o lecţie politicienilor“.
Este, aşadar, ideea de pervertire a principiilor legată de înceata democraţie a societăţii noastre? Este cauza stagnării, a greoaiei ieşiri din amorţeală? Mai există oare conştientizarea faptului că respectarea unor principii valabil universale se face fără echivoc? Căci un principiu nu poate fi interpretat. Nu poţi avea principii cu două înţelesuri. Nu poţi încălca sau fenta un principiu, gîndindu-te că data viitoare o să-l respecţi, dar că atunci cînd nu-ţi convine, treacă de la tine, îl îndoi niţel, cît să-ţi rezolvi problema. Dar că, în principiu, rămîi principial.
Ce facem aşadar cînd dorinţele personale contravin datoriei?
Conştientizăm faptul că, încălcînd un principiu, acesta dispare, sau preferăm să ne facem totuşi poftele, dar să ţinem capul sus, proclamînd că, de fapt, avem coloană vertebrală, ascunzînd, în acelaşi timp, proteza care ne ajută să mergem mai departe?
Ilustraţie realizată de Ion BARBU