Între Capșa și Facebook. Închipuiri protocroniste

18 octombrie 2023   Tema săptămînii

M-am gîndit de multe ori – mai ales cînd unii regizori au „actualizat” „interfața” piesei lui Caragiale – ce s-ar fi întîmplat dacă, în loc de „scrisorici de amor”, s-ar fi „scurs” mesaje electronice cu fețe galbene și inimi roșii. Li s-ar fi greșit „andrisanții” sau ar fi fost găsite în niște telefoane neblocate. Oricum, ar fi ajuns capturi de ecran, numai bune de publicat pe racnetulcarpatilor.ro/rasboiul.ro și de postat pe Facebook, spre a fi comentate și distribuite de toți „moflujii”. Pînă aici, nu văd nici o nepotrivire cu „algoritmul” dramaturgului. În „alta mai boacănă” mă blochez: polița cu două giruri plastografiate pe care Cațavencu a încasat 5.000 de lei. Chiar dacă ar fi avut toate cele necesare comunicării ca „în zilele noastre”, mi-e greu să cred că ar fi putut prezenta la plată cambii/bilete la ordin în format electronic. Așa ceva nu există nici azi, iar copii electronice ale originalelor pe hîrtie sînt acceptate abia din 2022, cînd noi eram deja sastisiți de online.

Stîrnită cu asta, imaginația mi-a luat-o razna prin istorie. Recunosc că gîndurile mi se împleticesc cumva paradoxal: mă preocupă progresul tehnologic, dar am impresia că efectele sale sînt exagerate retoric. Simt mereu ceva nou, dar, mai niciodată, complet nou. Cred că tehnologiile schimbă lumea, dar a vorbi de „revoluție” mi se pare prea mult; nu o schimbă atît de tare și de brusc. Pe principiul „funcția creează organul”, tendințele unora de a face ceva duc la inovații care facilitează respectiva acțiune, apoi o transformă, prin amplificare și extindere, pînă la o face să pară cu totul altfel, și atrag alte și alte inovații. Cînd vine vorba de „rețele sociale”, sînt intrigat că definim o noțiune doar prin genul proxim, ca și cînd, înainte și în afara Web 2.0, n-ar mai fi existat și n-ar mai exista rețele sociale. Online-ul nu mi se arată „ca o premieră uimitoare în istoria omenirii” (Mihnea Măruță), ci ca o sinteză, într-adevăr foarte spectaculoasă, de presă audiovizuală și scrisă, cîrciumă, salon, sală de lectură, baie comunală, piață, masă de table, trotuar și buză de șanț. Toate vechi și nedispărute odată cu sinteza! De aceea, îmi voi lăsa libere închipuirile, iar dacă joaca mea vi se va părea aiurea moral și intelectual, priviți-o, vă rog, degajat, ca pe The Flintstones!

Să zicem că românii ar fi avut un Facebook numai al lor, cam de pe vremea lui „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”, cu misiunea de propășire culturală și politică a nației. Oficial, s-ar fi numit Rețeaua Națională Română (RENAR), dar i s-ar fi zis, din motive necunoscute, Facebook. Codurile i-ar fi fost ținute într-un seif, lîngă tratatul cu Puterile Centrale, și unii ar fi vorbit de niște servere uriașe în Bucegi. La început, s-ar fi iscat polemici despre cum trebuia vorbit/scris românește în rețea. Radicalii ar fi făcut niscaiva agitație politică, poate chiar cu live-uri de la revoluția ploieșteană. Junimiștii ar fi criticat mereu postările altora, văzînd în rețea „pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”, „neadevăr în Facebook, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public”. S-ar fi lansat atacuri între taberele politice și ar fi răsărit influencer-i ca Take Ionescu sau „tribunul” Fleva. Caragiale i-ar fi amuzat pe mulți cu „momentele” sale, dar ar fi avut un succes moderat ca „like & share”. După 1907, s-ar fi vorbit tot mai mult despre reformele agrară și electorală, care – toți și-ar fi dat seama – ar fi presupus și creșterea de zeci de ori a numărului de utilizatori ai rețelei, mai îngrijorătoare decît prefacerile sociale și economice.

Și așa ar fi fost! După o cădere de doi ani, Facebook-ul național ar fi renăscut mai puternic în România Mare, cu lume mai multă și mai agitată. Un Rege solemn în Parlament sau la manevre, dar avînd și un cont fals, cu care să interacționeze pe grupurile de filateliști sau de naturaliști! O Regină cu lungi texte lăcrimoase, cu poze multe, făcute, în toate împrejurările, de doamnele de onoare sau de prințese; și ea cu un cont fals care să îi mai aline frustrarea de a nu putea face politică pe față! Dintre politicieni, pe marele Ionel Brătianu îl văd rezervat, poate chiar ascuns în dosul paginii „Președinția Consiliului de Miniștri”, obligîndu-și partizanii să distribuie conștiincios postările guvernamentale, mai toate privind „marea operă de unificare”, și să se abțină a răspunde deschis comentariilor de genul „Îi cărați olița Brătianului!”. Ion Mihalache, mereu în cămașă albă, ar fi fost în mijlocul țăranilor, înfierînd oligarhia. Generalul Averescu, după o scurtă perioadă de live-uri cu băi de mulțime și aer de lider providențial, ar fi trecut în umbră, limitîndu-se la postări bombastice, nu prea băgate în seamă. Cît despre ardeleni, cred că rețeaua le-ar fi mirosit a cloacă miticească, dar nu s-ar fi putut ține departe de ea. Maniu ar fi atacat dur Guvernul, în anii ’20, i-ar fi asmuțit pe cei adunați la manifestații să îi trolleze pe liberali, iar după preluarea puterii, și-ar fi obligat deputații, cărora le luase demisiile în alb, să își adauge PNȚ la nume, pentru a se vedea că: „Gh. Popescu PNȚ, Gh. Ionescu PNȚ și alți 340 au distribuit postarea lui Virgil Madgearu PNȚ”. În anii ’30, după ce ar fi fost tămîiat pentru corupție și nepotism, și-ar fi închis adesea contul, lăsîndu-și de veghe „Gărzile Iuliu Maniu”, și ar fi reapărut scurt doar pentru cîte un mesaj contra lui Carol al II-lea și a Camarilei. Că veni vorba de el, Regele ar fi fost pe Facebook ca peștele în apă. I-ar fi plăcut să-și posteze discursurile emfatice și pozele (cu filtre?) de la ceremonii, parade, manevre, cu toți „sfetnicii” etichetați: „MS Carol II este cu G. Tătărescu, R. Franasovici și alți 87 la Săptămîna Cărții”, dîndu-le de lucru copoilor lui Gavrilă Marinescu la ștergerea comentariilor ostile și identificarea postacilor. Gurile rele ar fi zis că are mai multe conturi false pentru a aborda diverse cucoane și pentru a le spune unor politicieni vorbe nedemne de un monarh.

Dar cel mai clar mi-l închipui în vîltoarea online-ului pe dl prof. N. Iorga, în toate ipostazele, vorba lui Păstorel: „N. Iorga istoric, N. Iorga orator, N. Iorga ziarist... N. Iorga om politic, N. Iorga om pur și simplu sau încă N. Iorga intim”. Ar fi înfierat, probabil, rețeaua, cam cum avea să o facă Umberto Eco, pentru mulțimea de imbecilități, vătămătoare pentru tineret: „Mintea omenească este poroasă, lucrurile acestea rămîn: ai vrea să le scoți, dar au intrat înăuntru, și pînă la sfîrșitul vieții li vei simți efectul”. Totuși, s-ar fi bucurat din plin de ea. Îl văd scotocind printr-un anticariat și dictîndu-i secretarului aplecat pe telefon o postare cam cît articolele din Neamul Românesc; îl văd enervîndu-se și comentînd la postările altora („Trimite-ți căpățîna la antropometrie!”, lui Vintilă Brătianu) ori ticluind texte pe care să le posteze „sclavii” săi. Zicerile și faptele sale ar fi fost mult rostogolite și comentate, mai ales cît a fost prim-ministru și, printre altele, Opoziția l-a acuzat că și-a aranjat neamurile în funcții, pe „Mircea Iorga, George Iorga și tot calendarul de Iorga”. El fiind numit „fanariot”, fiii săi nu ar fi putut fi decît „beizadele”. La apogeu cred că ar fi ajuns în 1936, cînd s-ar fi războit zi și noapte cu „Porcofonie” Arghezi („reprezentant al literaturii descreierate”), „dăscăleciul” Lovinescu și „colunofilul” („plagiatorul”) „CâCâ” Giurescu. Lumea bună a rețelei s-ar fi rupt în două, cu invective, fake news și amenințări/șantaje pe Messenger.

Nu-i pot uita pe numiții dr. N. Lupu și Gr. Filipescu (posibil președinte al CA al Societății Anonime RENAR, că doar nu vă închipuiți că nu era și o afacere). Cei doi colerici („Putoare!”, „Tembelule!”) ar fi fost în stare ca, de la o postare, să „trimită martorii”, adică să provoace la duel.

Gazetarii și scriitorii de la Capșa (cafeneaua, nu restaurantul, unde intrau mai mult politicienii) ar fi ținut caldă rețeaua, făcînd politică, din convingere sau pe bază de stimulente. Pereții s-ar fi umplut de contrele dintre oamenii de stînga, ai Sărindarului, și cei de dreapta, ai Universului (care ar fi zis că rețeaua e „jidovită”). În marginea politicii, s-ar fi vorbit sigur despre „flagelul cămătăriei” și, poate, despre maternitățile, adăposturile de noapte, leprozeriile descoperite de Brunea-Fox și despre chestiuni edilitare – lucrările din centru, noroaiele din mahalale, gălăgia și mizeria negustorilor olteni.

În rest, mulți „alegători, cetățeni, public”! Impresia ar fi fost că „politica reprezintă o preocupare cotidiană pentru bucureștenii de orice vîrstă” (Ioana Pârvulescu) și nu numai. Un anume Ștefan Florescu ar fi cercetat averile politicienilor, scriind că Duca e un „personagiu desonorat”, Iorga „își dosește averea”, Manoilescu dă „semne vizibile și frapante de prosperitate subită”. Cîțiva inși ar fi creat pagina „Asociația Hornarilor Naționali” (cu mulți urmăritori, pentru noroc), care ar fi tunat împotriva coșarilor minoritari, acuzați că „văd tot și aud tot” și raportează serviciilor străine. Cînd asociațiile „femeniste” ar fi cerut drepturi politice, Mișa Vasiescu, „deputat țăran”, ar fi comentat vehement: „Să nu vă bateți joc de țărancele noastre, lăsați-le să facă gospodărie și să nască copii. Vă rog, cu cucoanele de la oraș faceți ce vreți, dar pe ale noastre lăsați-le în pace!”.

Mulți ar fi intrat în joc duși de val („Hai, mă, Țugurlane, pe Facebook, să vorbim politică!”) și s-ar fi scîrbit repede („Mai bine v-ați... în ea de politică și voi și eu!”). Numitul Filipescu ar fi profitat de asta, lansînd prin pagina „Liga Vlad Țepeș” atacuri „contra guvernului, contra tuturor politicianilor”: „Hoții la pușcărie, jos cu exploatarea țării, jos democrația integrală!”. Dar și lui i-ar fi scăpat că bula politică reprezenta doar o minoritate de preocupări. Destui utilizatori s-ar fi gîndit la altceva. „Tristeți nostalgice de fată”, curse, match-uri, modă, sindrofii, lăutari, cinema, Sinaia, Balcic, Maglavit! Iar majoritatea tăcută, roasă de grijile cotidiene, s-ar fi uitat pasivă la toate astea. Pentru ea ar fi fost nevoie de altă abordare. Certăreții politici de Facebook ar fi fost surprinși de marșurile legionarilor prin sate și nu i-ar fi luat prea în serios. Mai apoi, și ei ar fi folosit rețeaua pentru „circulări și manifeste”, strîngeri de fonduri, instigări. Conturile le-ar fi fost blocate în urma violențelor comise, dar ar fi reapărut cu alte nume și establishment-ul i-ar fi tolerat, părîndu-i-se mai urgentă raportarea postărilor (presupus) comuniste.

Toate cîte s-au aprins și s-au stins în presa interbelică și-ar fi putut găsi locul într-o „rețea socială”. Poate că ar fi ars mai spectaculos, dar și mai repede. Cred că viața politică ar fi fost cam la fel, dar – iertați paseismul! – Facebook-ul ar fi fost mai pitoresc. 

Cum „toate au fost la timpul lor ceva exagerat”, zic să ne gîndim că, uneori, poate exagerăm online!

Mihai Ghițulescu este lector la Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale. Autor al mai multor monografii și articole pe teme de istorie politică modernă şi contemporană.

Mai multe