„Într-un fel, cu toții sîntem periferici“ – interviu cu Antoine COMPAGNON
Acum zece ani, cînd Donald Morrison anunța, într-un articol incendiar, „moartea culturii franceze“, Antoine Compagnon i-a răspuns, printr-un eseu nuanțat, care sînt riscurile și beneficiile „excepției culturale“ și de ce este nevoie de un angajament al statului în susținerea culturii. Un termen-cheie în dezbatere: cultura națională.
Mai are vreo relevanță conceptul de identitate națională în contextul globalizării?
Chiar și în Europa există diferențe fundamentale între diversele culturi naționale. Dacă ar fi să nu vorbim decît despre diferențele demografice din Europa, despre multiplele deosebiri dintre Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, România. În ultimii ani vorbim mult despre chestiunea migrației și despre relațiile diferite, de la un stat la altul, cu privire la primirea sau nu a refugiaților. E nevoie să discutăm, în acest context, despre culturile naționale? Da. E clar că, din rațiuni istorice, există diferențe substanțiale.
Vedeți vreo tensiune, vreun posibil conflict între cultură națională și multiculturalism?
Există, în mod evident, anumite tensiuni care se manifestă, dar o largă majoritate a populației nu e afectată și oricum nu trăiește într-o logică multiculturală. Să nu uităm că există și o parte a populației care a avut de suferit de pe urma globalizării. Aceasta ar putea fi cauza unor fenomene pe care le vedem astăzi în Europa. E surprinzător să observăm că tocmai acolo unde nu există refugiați se constată și cea mai mare ostilitate împotriva lor. Landurile din Germania unde nu sînt migranți, regiunile din Franța unde nu sînt migranți, zonele care nu sînt expuse multiculturalismului sînt, în general, cele mai ostile. E un paradox.
Vedeți, la nivel european, o competiție între culturile naționale?
Senzația mea e că diferențele dintre culturi se păstrează și sînt importante în sens etnologic și sociologic. Pot să vă spun, ca unul care călătorește mult, între Paris, Londra, București… Chiar dacă găsesc McDonald’s sau Starbucks peste tot, nu există o uniformizare a culturilor europene. Unora le e teamă de o posibilă uniformizare, dar nu, sîntem încă departe așa ceva.
Dar există culturi cu ambiții hegemonice în Europa?
Există o tot mai puternică dominație a limbii engleze. Există o putere tot mai mare de pătrundere a cinematografiei americane, a culturii hollywoodiene. Dar nu văd un război cultural sau o competiție sau vreo concurență între diverse țări europene. Piețele culturale sînt dinamice și reușesc să se apere destul de bine. În fiecare țară a Europei se vorbește limba națională.
Care sînt șansele, pentru culturi minoritare, marginale, să devină mai vizibile?
Într-un fel, cu toții sîntem periferici, mai ales aici, în Europa, în relația cu cultura dominantă, de limba engleză. Cultura franceză, care multă vreme a fost hegemonică, avînd ambiții universaliste, nu mai e, astăzi, într-o poziție de putere. Cultura franceză, la nivel global, e o cultură minoră. Contribuția Franței la economia culturală globală e redusă. Toate culturile europene sînt astăzi în aceeași sitație.
a consemnat Matei MARTIN
Foto: C. Clegg, flickr– sus, C. Truong – jos