Într-o vară, o bibliotecă din Mozambic

În adolescență, m-am angajat pe perioada verii într-o bibliotecă părăsită din nordul Mozambicului, unde trăiam atunci. Trebuia să pun în ordine un morman de cărți (provenite probabil din bibliotecile colonilor care plecaseră). Spun mereu că în perioada aceea m-am simțit ca un copil în mijlocul unei bostănării, lăsat să mănînce cît miez vrea el: acolo i-am întîlnit pe Brecht și pe Zola, dar am avut și relații (uneori nesăbuite) cu autori mozambicani sau chiar cu volume de benzi desenate sau „telenovele” ilustrate (la mare preț în Africa). Unele cărți aveau dedicații sau adnotări pe care le citeam cu indiscreție, încercînd să-mi imaginez poveștile de viață din spatele lor. Între pagini găseam uneori scrisori sau ilustrate care mă aruncau în intimitatea unor oameni despre care nu știam nimic și pe care încercam să-i reconstitui imaginar. Cred că acela a fost momentul în care am stabilit cu cititul relația liberă pe care am păstrat-o pînă în ziua de azi: fără prejudecăți sau obligații, fără teama de a mă implica intens în relația cu o carte dacă așa se întîmplă și, în același timp, fără teama de a fi „infidelă” și de a le părăsi pe cele care „nu mă cheamă”. Viața e prea scurtă, cred eu, pentru a ține în viață relații eșuate. Cred că tot de la acea experiență mi se trage faptul că asociez cititul cu căldura: și azi, la 40 de ani distanță, citesc mult mai mult în timpul verii.

Biblioteca era amenajată într-o construcție izolată, cu un hol de intrare și o încăpere mare. Pentru a ajunge acolo părăseam șoseaua principală și o luam pe un drum șerpuit, din pămînt roșu. În afară de persoana care mi-a dat cheile în prima zi și de cîțiva copii care mai veneau să se joace pe treptele din față, nu am mai întîlnit pe nimeni. Am fost doar eu, mormanele de cărți de pe podea, rafturile pe care le așezam, un scaun, o masă și o fereastră prin care se vedea oceanul. Cumva, cred că experiența seamănă cu aceea de a fi izolat „pe o insulă pustie“ împreună cu ceva sau cineva: în lipsa alternativelor, ești obligat să te concentrezi numai pe relația cu acel ceva sau cineva. Foarte probabil că această conjunctură a jucat un rol deloc neglijabil în felul în care s-a dezvoltat ulterior relația mea cu cărțile și cititul. Nu știu ce s-a întîmplat cu locul acela: e perfect posibil să fi rămas mulți ani neatins, exact așa cum l-am lăsat în ultima zi petrecută acolo.

Majoritatea cărților erau în limba portugheză, dar mai găseam și cărți în franceză. Olfactiv, am amintirea unui amestec de miros de hîrtie umedă cu parfumul fructelor de mango pe care le luam cu mine pentru pauza de masă.

Pe cît de complicate au fost multe dintre relațiile mele, pe atît de simplă și clară cred că a fost (și este) relația mea cu cărțile. Citesc cu toate simțurile: intru în relație nu numai cu textul, ci și cu mirosul, grafica, foșnetul paginilor (diferit, de la carte la carte!), amintirea priveliștii pe care o vedeam în timp ce citeam sau a circumstanțelor de viață din acel moment. Am observat că, după ce le citesc, le așez în raft într-un fel de ordine emoțională, mai degrabă, decît în funcție de autor, înălțime sau culoare. Sînt mai puțin importante intriga sau fragmentele din text, ce îmi amintesc e amestecul de senzații care au însoțit relația cu acea carte. Nu adnotez, nu scriu fișe, nu fac liste, nu am „porție de citit”: adeseori îndoi cu brutalitate colțul unei pagini și mă interesează să mă întorc după o vreme la acea pagină pentru a mă reîntîlni cu starea sau gîndul pentru care am lăsat semnul. Uneori constat că ceva s-a schimbat și nu mai gîndesc la fel, alteori regăsesc neschimbat gîndul acela vechi. Poate că în ochii cititorilor „adevărați” și educați, felul în care citesc eu e mai degrabă dezordonat și lipsit de metodă. Nu simt, spre exemplu, nevoia de a termina cu orice preț o carte începută, nu ezit să le înstrăinez pe cele cu care nu am stabilit o legătură și nu mă simt obligată să citesc anumite texte „pentru că trebuie” sau pentru că sînt „trofee” pe care „orice intelectual adevărat” trebuie musai să și le pună la butonieră dacă dorește să fie recunoscut. Știu oricînd să găsesc în bibliotecă, chiar și cu ochii închiși, prima carte cu care știu să fi fost într-o relație: Alice în Țara Oglinzilor, o ediție ilustrată din 1960. Și am încă vie în memorie suferința prilejuită de rătăcirea Antologiei inocenței a lui Iordan Chimet.

Ana Glavce este manager de resurse umane într-o multinațională.

Foto: wikimedia commons