Într-o poziţie de periferie - interviu cu Jean-Arnault DÉRENS

Europa are multe de oferit ţărilor încă neintegrate din Balcani. Progreselor ezitante li se răspunde cu promisiuni incerte. Integrarea e un proiect fragil, dar e singurul disponibil. Există viaţă şi în afara Uniunii Europene?

Cum se explică decalajele (economice, politice) enorme între ţările din Balcani şi Europa occidentală?

E vorba, în primul rînd, de moştenirea otomană şi de faptul că aceste ţări nu au cunoscut revoluţia industrială, simultan cu Europa occidentală. Apoi, e vorba despre experienţa particulară mai recentă a acestei regiuni – de comunism şi, apoi, de postcomunism. Ceea ce numim „tranziţie“ a însemnat, pentru cea mai mare parte a acestor state, dezindustrializare. Toată industria moştenită din comunism – atîta cîtă era, slabă şi fără mari performanţe – a fost sacrificată. Odată cu globalizarea, se pune problema ce bogăţii pot produce aceste ţări. Din Croaţia pînă în România, trecînd prin Albania sau Serbia, ne dăm seama că nimeni nu mai produce nimic. Există doar ceva venituri din servicii şi din turism, în ţările care au ce oferi, cum sînt Croaţia, Muntenegru sau România. Dar asta nu e suficient pentru ca o societate să poată funcţiona. Din punct de vedere politic, Balcanii sînt, de la începutul secolului XX, într-o poziţie de periferie. Au rămas o periferie a Europei dintre cele două războaie. Şi-au păstrat statutul de periferie faţă de lumea comunistă. Iar astăzi, mai mult ca oricînd, sînt o periferie a Uniunii Europene. Asta înseamnă poziţie de dependenţă nu numai politică, ci şi economică. Iar aceste decalaje sînt astăzi pe cale să se adîncească, nu să se reducă.

Complexul balcanicilor faţă de ceea ce numim, generic, Occident, vine din conştientizarea acestui statut de periferie, sau are şi alte cauze?

Sînt două niveluri temporale. Dacă ne plasăm într-un context istoric mai larg, a existat mereu această fascinaţie pentru ceea ce se presupunea că era centrul. Acest „centru“ a fost, o vreme, Istanbul, a fost Viena, a fost (sau ar fi putut să fie, în unele cazuri) Moscova. Aceasta ar fi componenta provincială a culturii din Balcani. Perspectiva aceasta presupune convingerea că altundeva e mai bine, că trebuie să existe un centru care emană progresul. Într-un context istoric mai scurt, complexul la care vă referiţi are altă explicaţie. De la căderea comunismului, de peste 20 de ani, oamenii din această regiune se tot întreabă ce au de făcut. Le este teamă de vid – au nevoie de un proiect de viitor, nu pot să trăiască doar gestionînd prezentul. Singurul proiect politic care a structurat discursul public a fost Uniunea Europeană. Toate micile sau marile transformări sociale s-au făcut în numele acestei idei. Integrarea a fost privită ca singura alternativă la naţionalismul delirant ale cărui consecinţe s-au văzut în fosta Iugoslavie. Însă trebuie să remarc că, dincolo de ce spun politicienii, acest interes pentru Europa nu se manifestă în rîndul cetăţenilor decît, eventual, la nivel declarativ. Absolut toate referendumurile din această regiune, pe teme europene, au fost marcate de o participare slabă a cetăţenilor. De unde se vede că Europa nu e un subiect care să entuziasmeze. E doar singurul proiect disponibil pe piaţa ideilor.

Un proiect de tipul „Uniunea Statelor Balcanice“ vi se mai pare relevant (şi posibil) astăzi?

Teoretic, da. De ce nu? Să ne gîndim însă că Uniunea Europeană există din nişte raţiuni economice şi politice foarte precise. Pe de o parte, s-a avut în vedere reconcilierea franco-germană; pe de altă parte, era o formă de anticomunism în contextul Războiului Rece. Ţările care au fondat-o au vrut să ofere, dacă nu o a treia cale, atunci, cu siguranţă, o alternativă originală: ele s-au înscris împotriva blocului comunist, dar au vrut şi să marcheze o diferenţă în raport cu SUA. E un context ideologic foarte încărcat.

Ideea unei Uniuni Balcanice sau a unei Federaţii de state balcanice nu e nouă. Ce ar însemna, astăzi, revenirea la această idee? Şi cum s-ar putea ajunge aici? Or, Uniunea Europeană înţelege, în sfîrşit, că e nevoie să dezvolte, chiar prin felul în care e organizată, nişte sub-categorii – în cadrul global al Uniunii să existe, să zicem, o sub-uniune a ţărilor baltice, una a ţărilor balcanice etc., ceea ce ar oferi, poate, o funcţionare mai bună; ori, o altă posibilitate să vedem apariţia unei asemenea Federaţii Balcanice ar fi ca, în eventualitatea în care Uniunea Europeană s-ar destrăma, pe ruinele ei s-ar construi nişte uniuni în format mai restrîns. Evident, pe termen scurt, nici una dintre aceste posibilităţi nu se întrevede.

Însă termenul „iugosferă“ e încă actual. El se referă la o uniune informală a acestor ţări. În ciuda tuturor problemelor politice (cum ar fi victoria naţionaliştilor la ultimele alegeri din Serbia), există schimburi culturale şi mai ales economice importante între aceste state. Refacerea legăturilor regionale continuă. Dar mai rămîn încă multe lucruri de făcut. Ca să dau un singur exemplu: încă nu există căi de comunicare rapide (cu trenul, cu maşina, cu avionul) între Bucureşti şi Belgrad.

În Europa există o anumită teamă faţă de aceste noi state în curs de aderare. Cum sînt interpretate aceste semne – şi amînările repetate – în ţările cărora li s-a promis integrare în schimbul reformelor?

Exită o imensă ipocrizie în discursul oficial despre integrarea europeană. Valul de extindere din 2004 a fost o opţiune politică. El venea pe fondul căderii comunismului şi a tranziţiei democratice reuşite în ţările respective. Opţiunea politică a fost legitimă şi logică. Însă unele criterii nu fuseseră respectate de Polonia sau de Grecia. La fel cum nici România sau Bulgaria nu întruneau chiar toate condiţiile de aderare în 2007. Însă a existat această voinţă de a integra ţările din Est. În 2004, se spunea că toate ţările balcanice au vocaţie europeană. Acesta e şi momentul în care lucrurile au început să meargă prost. Discursul a devenit incoerent. De pildă, de vreme ce atîtea ţări din Est au fost integrate în 2004, devenea imposibil ca trei ani mai tîrziu să se refuze accesul României şi al Bulgariei. Oricare ar fi fost condiţiile economice sau starea democraţiei în 2007, cele două ţări trebuiau să fie incluse. Şi integrarea s-a produs. Cu atît mai bine, pentru că încă o amînare nu ar fi ameliorat situaţia acestor ţări. Între timp, criza economică mondială a atins inclusiv Uniunea Europeană, care nu a fost capabilă să reacţioneze. În faţa acestui eşec, tot mai mulţi cetăţeni ai Uniunii îşi pun, pe bună dreptate, problema – la ce bun să mai integrăm Serbia sau Kosovo?

În condiţiile acestor reticenţe, există posibilitatea unui recul al democraţiei în ţările care s-au „cuminţit“ la presiune europeană şi a căror integrare e mereu amînată?

Un exemplu în acest sens ar putea fi Albania. Foarte ascultători la tot ce-i spuneau Washington sau Bruxelles, albanezii s-au întors brusc spre un naţionalism feroce, odată ce şi-au dat seama că integrarea europeană nu se mai produce. Din nou, e vorba despre teama de vid: dacă proiectul european nu poate fi realizat, atunci albanezii şi-au găsit un altul în registrul ideologic al naţionalismului.

În ce măsură această formidabilă diversitate etnică şi culturală din Balcani e cunoscută în Europa occidentală?

Într-adevăr, în imaginarul politic occidental, Balcanii sînt dintotdeauna asociaţi ideii de fărîmiţare, de segregare, de destrămare etnică, culturală, confesională etc. Uniunea Europeană e o uniune de state. Una dintre contradicţiile acestei construcţii e următoarea: doar limbile oficiale ale statelor sînt considerate limbi oficiale ale Uniunii. Malteza, o limbă vorbită de aproximativ 300.000 de persoane, e limbă oficială; catalana, vorbită de şase milioane de oameni, nu are acest statut. Dacă vorbim de risc de proliferare de state în Europa, dacă Uniunea va avea, peste cîţiva ani, 30 sau 31 de state membre, acest lucru nu se va întîmpla pentru că vor apărea noi state la Est, ci pentru că state precum Catalonia sau Scoţia vor deveni independente. Sigur, nu vor deveni automat state-membre ca atare, dar iată-ne în faţa unei experienţe noi. Dezagregarea politică e mai degrabă în Vestul Europei decît la Est.

Jean-Arnault Dérens este istoric şi jurnalist. Fondator al publicaţiei Courrier des Balkans (http://balkans.courriers.info). A publicat, printre altele: Balkans, la crise (Gallimard, 2000), Comprendre les Balkans (împreună cu Laurent Geslin, Ed. Non Lieu, 2007), Syndicalisme et minorités dans les Balkans (Courrier des Balkans, 2009).

interviu realizat de Matei MARTIN

Foto: M. Jankovic