Întotdeauna extazul

Fericirea e la îndemînă de îndată ce nu doar conștientizezi, dar și internalizezi sfîrșitul. În fața acestei enormități imanente, porii se deschid în interior și dezvolți brusc abilitatea de a-ți provoca fericirea privind cerul, mîngîind un copil, închizînd ochii în fața fripturii de pe masa de alături și mestecînd îndelete covrigul care ți-a fost dat ție. Doar ție. Fericirea poate fi orice și oricine aduce liniște. Orice și oricine te face să rîzi. Orice și oricine îți dă oportunitatea să iubești fără să aștepți nimic în schimb. Pragul e, într-adevăr, cel invocat de marii maeștrii zen, și anume pragul după care nu mai aștepți nimic anume. Și totul în jurul tău se întîmplă pur și simplu. Perfuzia picură fără întreruperi, sau pur și simplu vine cineva și o desfundă. Vena îndelung găurită rezistă sau, mai bine încă, s-a spart de tot și acum se vindecă, cineva îți zîmbește.

Bucuria cățelului cînd ajungi acasă la două zile distanță de momentul despărțirii, rezistența peștelui tău preferat în acvariu, biberonul cu resturi de Milumil pe care îl savurezi întins pe spate în întuneric, fără să gîndești, fiindcă aproape orice gînd procesat simultan cu activarea oricărui centru al plăcerii e echivalent cu epilarea în timpul actului sexual.

Fericirea e mai lesne de dresat decît o plantă exotică pe raftul unei biblioteci de apartament. Ademenirea ei devine, cu timpul, o chestiune de autodisciplină. E, vorba cîntecului, un pitic care dansează cîtă vreme DJ-ul din creierul tău nu depășește numărul admis de shot-uri de irealitate imediată. Cîtă vreme nu uiți că fiecare clipă e ultima clipă în care poți fi fericit. O lecție pe care am învățat-o greu și pe care în unele zile e încă nevoie să mi-o reamintesc ca pe o poveste în care a fost odată o fată, nu neapărat de împărat, și ce dacă, fata a primit o viață, nu chiar de basm, și ce dacă, pe care a împărțit-o fără discriminare tuturor celor care s-au bucurat, o vreme mai scurtă sau mai lungă de ea. O fată care a trăit totul și care a crezut pînă la capăt în răul cel mai mic și libertatea cea mai mare.

Sînt un om fericit atîta vreme cît cei foarte dragi mie sînt sănătoși și în afara oricărui pericol. Nu resemnat, nici liniștit, nici mulțumit. Un om fericit și liber. Nu mai confund fericirea cu dragostea, nici cu posesia de ființe și bunuri. Nici chiar cu somnul, poate doar cu libertatea. Căci, așa cum spune unul din autorii mei preferați, singura libertate cu adevărat importantă implică atenție, conștiență, disciplină, efort, să fii capabil să îți pese cu adevărat de ceilalți și să te sacrifici pentru ei iarăși și iarăși în foarte multe modalități mărunte și deloc sexy, în fiecare zi.

Sînt un om fericit, obosit, obosit, obosit, fericit, mereu pe punctul de a atinge extazul.

Niciodată fericirea.

Întotdeauna extazul. 

Ana Dragu este scriitoare. Cea mai recentă carte a sa este Mîini cuminți. Copilul meu autist (Editura Polirom, 2015).