Întoarcerea ritualică a lui Jay Gatsby

Cred că nu va apune niciodată fascinaţia pe care o am de atîţia ani pentru Jay Gatsby. La fel şi sentimentul de solidaritate adîncă pe care o simt de cîte ori îmi aduc minte de povestea lui cu Daisy, femeia care nu înţelege nimic, refuzînd să înţeleagă ceva cu încăpăţînarea aceea masivă, indestructibilă de care sînt capabili cei mai vulnerabili dintre noi. M-am întrebat, firește, de ce sînt așa „gatsbyan”. Ce-mi place la omul ăsta atît de mult? În fond, sîntem deosebiți ca alfa de omega (el e alfa, eu omega). Și cred că am răspunsul. Îmi place că s-a întors. Dar mulți se întorc și ce-i cu asta? La Gatsby mă cucerește modul în care s-a întors.

Vă reamintesc, rapid, situația. În 1917, aflat în instrucție ca să plece pe front în Europa, Gatsby o întîlnește pe Daisy, de care se îndrăgostește. Încă de atunci, se vedea cît sînt de diferiți: ea bogată, el sărac; ea cam ușuratică și superficială, el profund și predispus la melancolii; ea mondenă, el dimpotrivă. Totuși, povestea de dragoste se consumă. Imediat după război, Jay, rămas în Anglia să studieze, primește o scrisoare de la Daisy prin care ea îi spune că se căsătorește cu altcineva. Din acel moment, Jay își propune să se reconstruiască social astfel încît să o recîștige pe Daisy. Îl găsim acum, în prezentul din roman, adică în 1922, revenit la New York. Are o avere fabuloasă, pe care a realizat-o, pesemne, din contrabandă. Cumpără o casă fastuoasă pe malul unui golf, vizavi de vila în care locuiește Daisy cu soțul ei, dă petreceri enorme la care nu participă, se plimbă singuratic și privește îndelung, peste apă, luminile casei ei. Pînă la urmă, cum se știe, ajunge la Daisy, dar totul decurge altfel decît sperase și totul se termină rău.

În Marele Gatsby, momentul esențial, articulația fundamentală a întregului corp narativ este discuţia dintre Nick şi Jay  cînd, între cei doi prieteni, a venit vremea explicaţiilor. În carte, discuţia are loc spre sfîrşitul capitolului al VI-lea şi este excelent plasată de autor (mînă de maestru!), după ce curiozitatea noastră în privinţa personajului Gatsby a fost, deja, bine stîrnită. Nick, uluit de stranietatea comportamentului extravagant-romantic al lui Jay, află povestea vieţii acestuia şi înţelege că e vorba despre o reîntoarcere. Jay crede că dragostea sa pentru Daisy nu dusese nicăieri cu ani înainte pentru că el suferea de un viciu profund, intolerabil pentru o femeie ca Daisy: era sărac. Acum, a revenit bogat, copleșitor de bogat și este determinat să reia povestea iubirii vieţii sale din punctul în care eșuase, căci cauza eșecului, așa cum îl înțelegea el, era rezolvată. Reîntoarcerea lui are, așadar, rolul de a repune lucrurile în curgerea lor firească, după ce ele au fost blocate de un impediment, acum înlăturat.

Între timp, însă, Daisy devenise soţie şi mamă, înţepenise într-o viaţă superficială şi nefericită, dar acceptabilă, iar disponibilitatea ei pentru continuarea unei poveşti pe care, oricum, nu prea şi-o mai aminteşte este minimă. Pragmaticul Jay este, în ceea ce o privește pe Daisy, orb. Sau, mai bine zis, în eroare. El vede în ea altceva decît este. Sînt șanse mari să fi fost așa de la început. Nick însuși e uimit: cum de cineva ca Jay are o asemenea eronată percepție a lui Daisy?

Înţelegînd în sfîrșit ce vrea, de fapt, Gatsby, Nick îl avertizează: „But you cannot repeat the past”. Fanatizat de cel mai pur romantism,  Jay îi răspunde imediat: „Of course you can”. Aceste rînduri sînt inima poveștii lui Gatsby. Reîntoarcerea e o revenire în timp, de unde poți rescrie viitorul ce se va fi întîmplat, de fapt.

Că iubirea revalorizează ceea ce este mundan, vulgar chiar, transformîndu-l în sacru, se știe. Dacă ar fi să vorbim în termenii lui Mircea Eliade, iubirea găsește sacrul cel camuflat în profan. Ca și credința religioasă. Într-un sens neașteptat de înalt, dragostea lui Jay Gatsby pentru Daisy Buchanan (fostă Fay) are ceva sacru, căci reîntoarcerea lui are ceva ritualic.

Întoarcerea este, uneori, un caz de conflict între ceea ce-ţi spune mintea şi ceea ce-ţi spune sufletul. Conflictul acesta, cel mai vechi din istoria omului, atît de obişnuit încît e banal, atît de des întîmplat încît pare o dulcegărie de telenovelă, este, totuşi, conflictul paradigmatic care generează cele mai multe suferințe, mai mult sau mai puţin goetheene. Întoarcerile sînt, întotdeauna în asemenea cazuri, victoria sufletului asupra raţiunii. Odată plecat de undeva, odată alungat sau desprins de undeva, nu mai ai nici un motiv rațional să te întorci. Cînd ceva s-a terminat, s-a terminat. Într-o întoarcere, nimic nu este raţional, deși, ca la Gatsby, pare că ar fi. Dimpotrivă, totul este iraţional sau, mai precis, totul este împotriva raţiunii. Pentru că (re)întoarcerea este întotdeauna un act profund, total, de credință. Cînd te întorci, nu crezi ceva, ci crezi în ceva.

Mircea Eliade are o întreagă teorie a întoarcerii ca mit care lucrează în omul religios. Ritualul religios este o formă de întoarcere, de repetare a unui moment mitologic, fondator sau refondator, fie cosmogonic, fie antropogonic. În creștinism, de pildă, punctul culminant al liturghiei este „repetarea” ritualică a Euharistiei – momentul în care Mîntuitorul se jertfește pe sine pentru a refonda omul, eliberîndu-l de povara păcatului.

Pe de o parte, spune Eliade, acest gen de „repetiție” este reacția oamenilor față de „tirania istoriei”. Constrînși să trăiască în lume și în istorie, bîntuiți nevindecabil de nostalgia Paradisului primordial, cînd nici lumea și nici istoria nu existau – ori, cel puțin, nu existau în formele chinuitoare în care există acum –, oamenii se apără cumva. Nostalgia Paradisului pierdut îi îndeamnă să fugă de „tirania istoriei”. Și o fac prin ritualurile religioase, care au funcția majoră de a-i scoate din timp. Eliade are o idee splendidă în acest punct. Cum răspund oamenii istoriei, pe care o resimt ca pe un fel de închisoare? Crezînd că au destin. Or, a avea destin înseamnă a fi actor într-un scenariu cu autor transcendent, un scenariu sacru, mai exact.

Pe de altă parte, necesitatea întoarcerilor vine și dintr-un fel de oboseală existențială. Originea este izvorul de energie pură, de vitalitate, la care omul, epuizat de nesfîrșita-i cădere, are mereu nevoie să se reîntoarcă pentru a-și „încărca bateriile” existențiale. Oboseala ontologică înseamnă, mai exact, o pierdere a reperelor, a sensurilor și a traseelor pe care momentul fondator le stabilește. Istoria și lumea te fac să le uiți, să le confunzi, să nu te rătăcești într-o luxurianță iluzorie. Repetarea ritualică a momentelor fondatoare, reîntoarcerea la ele, înseamnă și reconectarea cu izvorul energiilor primordiale, necorupte, nealterate, neatinse de artificial. Întoarcerea prin ritual la momentul fondator te face, astfel, să regăsești rostul tău în lume.

Nu cred că exagerez dacă spun că întoarcerea lui Gatsby pentru a regăsi iubirea lui Daisy are toate datele ritualului. Mai întîi, pentru Gatsby, iubirea cu Daisy (cea din amintirea lui, nu cea din realitate) este Paradisul. Jay crede că a căzut din Paradis pentru că a greșit: era sărac. Așa cum pocăința și înfrînarea de la păcat naște omul nou, Jay a crezut că îndreptarea acestei erori a sărăciei îl repune în scenariul paradiziac al iubirii cu Daisy. Și s-a întors „îndreptat”. În logica lui, o logică de tip ritualic, evident că trecutul poate fi repetat. Ba chiar repetat într-o versiune mai bună. Iubirea te face nu doar să crezi ceva (în cazul acesta, că Daisy e altfel decît este), ci și să crezi în ceva (că trecutul poate fi repetat într-o versiune „reparată”).

Nu cu mult timp în urmă, am citit într-un ziar central această reflecţie a unui alpinist încercat: „Cel mai greu, în alpinism, este să renunţi şi să te întorci”. Doar în alpinism o fi așa? De fapt, orice întoarcere însemnă o renunţare – evident, renunțarea la a merge înainte. Îl înțeleg cu totul pe alpinist. Va să zică, te pregătești pentru o expediție, cheltuiești și te antrenezi, pleci pe traseu, urci, te cațeri, treci, poate, prin clipe grele și deodată, înainte de a ajunge în vîrf, uneori chiar foarte aproape de vîrf, dintr-un motiv suficient de puternic, trebuie să renunți și să te întorci. Este, indiscutabil, un eșec. Nu ai realizat ce ți-ai propus. Desigur, se vor găsi suficient de mulți imbecili să te felicite pentru cît ai realizat, să-ți spună că, pentru ei, e ca și cum ai fi reușit, să-ți spună că gestul contează. Dar, de fapt, e greu să te întorci nu pentru că nu atingi un obiectiv aflat înainte, ci pentru că orice întoarcere presupune un sacrificiu, orice întoarcere vibrează ca o suferinţă. O întoarcere, deşi e mereu la îndemîna oricui, înseamnă o evadare din logica vieţii, o sfidare a implacabilului. Nu-i ușor să întoarci spatele unui înainte necunoscut și nou pentru a reveni la un mai-nainte cunoscut, care, eventual, te consumă prin amintire.

De fapt, întoarcerea trebuie avută în vedere cam în acelaşi fel în care Cioran ne îndemna să ne gîndim la sinucidere. Ideea sinuciderii este o soluţie cu rol terapeutic, care face viaţa suportabilă, în vreme ce actul sinuciderii nu are nici un sens. La Cioran, ideea că te poţi oricînd sinucide, că îţi stă cu totul în putere să-ţi iei viaţa, îţi dă un sentiment de stăpînire a nestăpînitului care te ajută să treci mai departe, imun la disperări. A duce, însă, la îndeplinire gîndul sinuciderii este o prostie fără margini. La fel cu întoarcerea. A se avea mereu în vedere ca posibilitate, ca soluţie de fugă, dar a nu se practica niciodată! În fond, și Eliade a avut grota lui din Himalaya... Știți povestea, nu-i așa? Dacă da, înțelegeți. Dacă nu, v-o spun cînd mă voi reîntoarce.

Foto: captură film Marele Gatsby (sus), F. Scott Fitzgerald (jos) - wikimedia commons