Întoarcerea în timp
Mereu am avut o slăbiciune pentru cărțile de debut ale scriitorilor care-mi plac. E în începuturile scrisului lor ceva irezistibil, ca și cînd am avea în față o „carte-mamă” a tuturor textele pe care le-au mai scris apoi în viață. Printre rîndurile lor se ascunde promisiunea următoarelor poeme sau romane. Pot fi imperfecte, ambițioase, orgolioase, nu contează, exact această lipsă de măsură îmi place. La fel ca nonșalanța și cruzimea lor. Și felul vital și ireverențios în care își revendică lumea.
M-am gîndit de mai multe ori că, dacă aș putea alege să retrăiesc diferite etape din viață, la adolescență sigur nu m-aș întoarce. S-o experimentezi o dată mi se pare suficient. Și acum mi se strînge sufletul cînd îmi amintesc toată tulburarea cu care trebuie să trăiești cînd nu înțelegi prea bine ce se întîmplă cu tine și nici ce vor ceilalți, care nu te înțeleg, dar nici nu te lasă în pace. Și nu auzi de la cei maturi decît: „Lasă, că o să vezi tu cînd o să crești mare”.
Poate că un prieten scriitor mai înțelept avea dreptate cînd mi-a spus odată că oamenii tineri scriu povești credibile despre bătrînețe și cei în vîrstă despre tinerețe. Un fel de revers al medaliei, de joc de oglinzi al vîrstelor, care devin niște obiecte de studiu interesante doar dacă poți să iei distanță și să te situezi, biologic vorbind, cît mai departe.
Nu știu un autor mai obsedat de tema asta ca Witold Gombrowicz. Acest fragment din prima parte a romanului Ferdydurke ar putea fi considerat un fel de tragere cu ochiul în intimitatea ei absolută: „Printr-o întoarcere în timp, fenomen care ar trebui interzis în natură, m-am văzut așa cum eram pe la cincisprezece, șaisprezece ani – mă transferasem în tinerețe – și, stînd în bătaia vîntului, pe o piatră, în apropierea unei mori de pe malul rîului, spuneam ceva, îmi auzeam vocea de cocoșel, pițigăiată și de mult uitată, îmi vedeam nasul cît un năsturel pe fața încă neformată și mîinile prea mari – simțeam consistența dezagreabilă a acestei faze intermediare, tranzitorii a dezvoltării” (traducere de Ion Petrică, Editura RAO, 2005).
Doar noi sîntem conștienți în fiecare moment că purtăm în sufletele noastre toate aceste încercări. Niște tineri paradoxali, cu coșuri pe față, nesiguri, îndrăgostiți nebunește și fără speranță, cu trupuri rebele și caraghioase, furioși și leneși totodată.
Doar adolescenții din cărți nu îmbătrînesc niciodată. Holden Caulfield, personajul iconic al lui Salinger, ne va zîmbi și se va uita cu superioritatea jemanfișistă a tinereții la halatul gros și jerpelit de baie al profesorului Spencer și se va plînge de mirosul respingător și insuportabil al picăturilor de nas Vicks și al siropurilor de răceală din camera în care îl vizitează. În felul ăsta, va trasa, mereu și mereu, granițele capricioase ale tinereții veșnice.
Tinerețea la care mă gîndesc cel mai des e cea din postadolescență, cînd mintea capătă deja contururi, sufletul nu mai e făcut dintr-o plastilină colorată, trăsăturile se așază într-un desen cu care învățăm, ușor-ușor, să conviețuim pînă la capăt.
Dosarul de acum arhivează personaje și povești, corecții și reflecții ale unei vîrste în care totul e posibil.