Întoarcerea acasă

În noiembrie, cînd am plecat din China înapoi în România, era deja frig. O trecere rapidă de la briza plăcută de pe malul Lacului de Vest din Hangzhou la clima boreală de început de iarnă în București. Încă-mi aduc aminte ziua aceea cenușie, friguroasă, eu fiind îmbrăcat doar într-un pulover. Îmi place atît de mult vîntul proaspăt și rece care-mi bate în față, trece prin pulover și parcă prin fiecare celulă din corp.

Între plecări și întoarceri, observ lucruri, contraste, subtilități. Țin minte că, în drumul înapoi spre casă, am intrat într-o benzinărie unde era foarte cald. Atunci am realizat pentru a nu știu cîta oară cît de manierați sînt oamenii aici. E reconfortant. Oamenii la noi sînt mai intenși, dar și mai politicoși. Femeile – mai senzuale, cu forme mai feminine, parfumate, cu gesturi mai delicate. Bărbații – mai bine făcuți. În comparație cu asiaticii, la noi se simte parcă un potențial de agresivitate, sub aparența civilizată și politicoasă. E ceva foarte subtil, care creează un contrast aparent șarmant pentru asiaticii care nu-s obișnuiți cu așa ceva.

Alt lucru pe care-l observ imediat la fiecare întoarcere în țară e privirea românilor. Nici măcar nu am nevoie s-o văd, o cunosc prea bine. În China, sînt obișnuit ca oamenii să se holbeze întruna la mine. E o concepție total diferită a normelor sociale – nu este atît de condamnabil gestul de a te uita fix la o persoană, mai ales dacă e un străin. Izolarea de mii de ani a format un popor pe cît de numeros, pe atît de uniform etnic, ceea ce scoate imediat în evidență orice lucru diferit. O colegă, de pildă, mă întreba naiv dacă-mi vopsesc părul și s-a mirat foarte tare cînd i-am spus că blondul e culoarea mea naturală. Alt amic mă întreba dacă mustața mea e adevărată sau falsă. L-am privit direct în ochi și i-am spus că este făcută din coada unei veverițe europene foarte rare și că e foarte scumpă. M-a crezut.

Cînd ajung acasă, însă, știu din priviri că toată lumea judecă pe toată lumea. Dar știm să mascăm naivitatea sau ignoranța cu trufie și tupeu. Noi, românii cei „harnici” și „dîrzi”, avem multe de învățat de la hotărîrea și dîrzenia chinezilor, inteligența și creativitatea lor. Chinezii „copiază”, poate, de aproximativ un secol, dar să nu uităm mileniile de inovație și nenumăratele lor invenții care au schimbat fața lumii. Să nu ne lăsăm păcăliți. În realitate, „copiatul” reflectă pragmatismul chinezesc: de ce să reinventăm roata, să pierdem timp și resurse încercînd să ajungem și noi industrializați? E vorba aici de un conflict între două valori fundamentale: individualismul occidental și colectivismul asiatic. Mai ales individualismul nostru superficial, prost asimilat – asta duce la invidie, paranoia și lipsa unei gîndiri creative.

Mai demult, cînd locuiam în campusul academiei – unul idilic, verde, curat, liniștit, civilizat și cu arhitectură superbă –, aveam obiceiul să ies și să merg într-o zonă din dreptul Porții de nord, numită junk street – o zonă extrem de insalubră, dar foarte animată, cu un aer de favela – haos, mizerie, magazine, restaurante, cafenele, baruri și un furnicar de studenți. Mirosul de afară era cu adevărat insuportabil, mai ales în zilele de vară fierbinți și umede ca la sfîrșitul lui august. Plăcerea mea era să intru într-o cafenea curată și liniștită, cu aer condiționat și o aromă puternică de cafea și patiserie. Acolo mă duceam foarte des să citesc și să scriu. Îmi lipsește tocmai eclectismul exagerat de acolo. Cred că el stimulează imaginația, te împiedică să intri într-o stare letargico-senilă. Bineînțeles, eu sînt, totuși, un citadin. Asta se întîmplă doar în orașele mari, dar e o diferență – viața într-o metropolă chinezească e foarte bogată și dinamică.

Prin contrast cu China, viața de București pare mai mult una liniștită, de orășel de provincie – dar nu pot să spun că-mi displace. Acum mult timp, adolescent fiind, am învățat un lucru care întotdeauna face viața mai „trăibilă”, care te ajută să înaintezi spre viitor: acceptă schimbarea! E un element de bază al vieții. Fără schimbare, viața nu poate deveni mai bună. Chinezii au un proverb pentru asta: dacă vechiul nu pleacă, noul nu vine.

Călin Andrei este artist. S-a mutat în China pentru a studia caligrafia chineză și a locuit acolo timp de aproape 11 ani, în Hangzou, fosta capitală a dinastiei Song.

Foto: Irina Munteanu