Internitatea

9 septembrie 2015   Tema săptămînii

M-am întrebat dacă intimitatea mi-a fost violată prima dată analog sau digital. Şi eram sigură că a fost pe Internet. Ar fi făcut textul ăsta şi mai bătăios şi foarte previzibil. Dar nu. A fost hîrtie deschisă cu mîna şi citită cu ochii. Aveam un jurnal între 10 şi 13 ani. Primul calculator la 12. Internet la 14. La 13, mi-au citit jurnalul. La 14, arhiva de mess. Bîrfe de liceu, înjurături, degete abjecte. Părinţii mei nu sînt pudici, dar nici chiar ca mine. Au citit tot şi mi-au limitat accesul. L-au redus la zero. 

Aşa am ieşit eu tot liceul în oraş. Am fost un adolescent fericit, plimbăreţ, vorbăreţ, am şters toate băncile din parcuri cu pantalonii mei cu turul jos. Ca să mă pup cu băieţi mişto nu îmi trebuia Internet pe telefon. Sau telefon. Cînd mai găseam cîte o combinaţie, mai mergeam la unul, la altul să fac un CD – ca un

, aşa se făcea ca să cucereşti –, să stau puţin pe mess, să mai scriu ceva pe hi5. Aşteptam să plece ai mei în excursii ca să rup Internetul în două. Mă încărcam bine şi după aceea începea viaţa mea analog, care oricum era mereu de calitate.

Aşa am învăţat cum să mă ascund ca un şobolan: mi-am lăsat mereu codiţa roz la vedere. Tata era conectat permanent la messenger. M-am delogat, am luat un soft care vedea steluţele alea de parolă, am aflat parola şi aşa m-am ascuns trei ani de liceu. Habar nu aveau. Sau cred că s-au prins la un moment dat, pentru că, într-un week-end, tata mi-a ascuns cablul de alimentare. Am dormit la o prietenă. 

A venit primul an de facultate, pac! – laptop. Mi-e şi ruşine cînd mă gîndesc că şi acum îl am şi au trecut şase ani de atunci. Copil cuminte. Păstrează bine. Combinaţiile mele internautice deveniseră complicate. Şi le-am făcut mereu şi mai complicate. 

La 21, nu eram singura care îmi ştiam parola. 

Mă despărţisem a multa oară de un fost iubit care mă plăcea mult. Eu simţeam ceva. Că am fler de zgrumţuroaică. Şi eu pe el, dar eram cam nebuni. Ei, pentru că eu nu îi spuneam ce fac, că noi nu mai eram împreună, s-a informat singur. 

Vreo şase luni. 

Eu nu minţeam, dar eram prinţesa omisiunii. Cînd a bubuit altă dragoste care stătea pe ţeavă, s-a trezit şi agresorul meu intimist şi m-a şantajat emoţional pe motive arhivistice. O poveste de genul ăsta nu se termină niciodată bine şi nu se termină niciodată.

Apoi s-a dat drumul la Facebook. 

Mereu am simţit că îmi trebuie un jurnal. Asta pentru că oriunde scriam – în carneţelul roz, în

-uri ascunse prin

, în ferestre cu oameni pe care nu îi cunoşteam sau cu oameni pe care îi cunoşteam bine, citea, al dracului, cineva, şi mă simţeam deconspirată pînă în măduva anxietăţii. După ce am prins gustul autodeconspirării, am dat drumul la secrete. Setată pe criterii estetice precare, servindu-mi scopul de a ţine frîiele decenţei la degetele mici, am început să mă dezbrac fără să-mi ceară nimeni. Mama îmi zicea: „Eşti cam slobodă la gură. Nu ţi-e puţin ruşine?“ Şi nu mă refer la busturi, chiloţei sau poze la ştrand. Mă priceam doar la scîrboşenii. M-am tot deconspirat umoristic. De exemplu, de fiecare dată cînd îmi venea cîte o propoziţioară, puneam ghilimele ca să pară un citat. „Trupul e singurul meu bagaj.“ E, nu că sună mişto?

Am peste o mie de prieteni. Şi doi băieţi blocaţi – unul care m-a făcut grasă şi unul care mi-a frînt inima. Cîteodată mă văd cu oameni pe care nu i-am mai văzut de ani de zile şi ne simţim de parcă sîntem vecini de scară. Eu ştiu că tu ai mîncat zacuscă, chiar mă întrebam de unde ai atîţia bani să te plimbi, am văzut că tot acolo lucrezi.

-urile de altădată sînt supte de vortexul Spune-Totul – Facebook. Şi

-ul e ceva ce vine natural. Mă mir că nu au făcut un buton pentru asta.

Astăzi e ultima mea zi de muncă. Trebuie să îmi predau telefonul de birou pe care l-am încins doi ani de zile. Mi-a mîncat viaţa. Înainte să îl primesc, aveam un telefon cu clapetă, frumos, mic, ţinea o săptămînă bateria. Şi chiar înainte de „Anonimul“ de acum doi ani, hap, primim telefoane de la birou. Primul meu

a fost cu o ilustraţie a unui american – un tip care ţine în mînă un telefon care îl strînge de gît. Ştiam că sînt compromisă. 

Acum şterg aplicaţiile, ultimele poze şi numerele prietenilor din agendă. Destul despre mine. 

Jasmina Al-Qaisi a lucrat o vreme în agenţia de publicitate Headvertising. S-a înscris la Masterul de Studii Vizuale şi Societate de la SNSPA, coordonat de Vintilă Mihăilescu, şi se pregăteşte să plece un an la Ljubljana. 

Mai multe